Multe calități i s-au găsit poporului român, ba că e harnic, ba că e ospitalier, ba că e viteaz, și chiar dacă le-am descoperit noi înșine, asta nu înseamnă că n-ar fi adevărate, din moment ce așa credem. Însă nu s-a subliniat îndeajuns o trăsătură esențială a acestui neam mai mult sau mai puțin străvechi: generozitatea. Cred că românii sunt un popor atât de generos, încât generozitatea lor nici nu mai încape între granițele țării.
La asta m-a dus mintea atunci când am aflat despre pictorialul cu Elena Udrea însărcinată, apărut recent în revista „Viva!“. Cum stăteam așa și ba mă mai uitam la o poză, ba mai citeam un editorial sau un comentariu despre rotunjimile doamnei Udrea, am aflat deodată că de fapt pozele respective n-au fost făcute de fotografii profesioniști ai revistei, ci trimise cu generozitate (altă generozitate!) tocmai din Costa Rica de fotomodelul cu burtică. Și atunci mi-a trăsnit prin cap că, stai puțin, deci fotografiile astea sunt făcute pe cheltuiala fostei noastre ministrese. Adică, mai precis, din banii pe care i-a acumulat doamna în cariera sa de politician de afaceri. Din bani publici, ce s-o mai dăm după corcoduș. Din banii acestui măreț popor daco-roman.
De altfel, pe cărări întortocheate, cum sunt întotdeauna cele financiare, tot poporul român i-a finanțat anticipat doamnei în cauză șederea în Costa Rica. Parțial, a plătit și pentru poșetele și ținutele elegante ale acesteia – iar dacă o vedeți în pictoriale sau v-o amintiți din ședințele de la guvern, trebuie să recunoașteți că a meritat. Și, dacă vreți să mergem până la capăt, gândiți-vă că e foarte probabil ca și copilul pe care îl va naște doamna Udrea, în urma unor tratamente complexe – adică, mai simplu spus, „costisitoare“ –, va apărea pe lume tot grație acestui popor repede plătitor de taxe și impozite.
Doamna Elena Udrea nu-i decât un caz mai epatant printre multe altele. Fostului primar al Constanței, excentricul Radu Mazăre, generosul neam românesc i-a plătit pentru construirea unui întreg complex turistic în Madagascar, unde de altfel afaceristul nostru condamnat penal se bucură și azi de căldură și lumină. Pe Sebastian Ghiță același popor, prin diverși interpuși, l-a făcut milionar și intangibil. Mă gândesc că fiecare pahar de șampanie, fiecare fotografie sexy, fiecare partidă de pescuit oceanic sau de vânătoare în junglă, fiecare masă la restaurante de cinci stele și fiecare escapadă erotică ale acestor oameni sunt plătite de noi, cei de aici, așa că se cuvine să ne bucurăm de bucuria pe care le-am oferit-o prin procură în statul românesc democratic.
Iar ei sunt mulți, pe măsura generozității noastre nețărmurite. Gândiți-vă numai – deși n-o să știți concret niciodată – câte vile de pe Coasta de Azur sau din Alpi au fost cumpărate de români de-ai noștri, poate doar ceva mai descurcăreți, din banii trimiși de cetățeanul român în bugetul statului. Gândiți-vă câte vacanțe, mașini de lux, costume de haine și mese îmbelșugate a achitat pe negândite acest cetățean obișnuit, câte femei frumoase a întreținut, câte bilete de avion a cumpărat. Ori de câte ori vreo rudă apropiată vă moare în spital, prost tratată sau lipsită de medicamente, consolați-vă cu gândul că banii care i-ar fi prelungit viața au oferit atâta bucurie altor români, șefi de spitale, manageri de firme private, înalți funcționari și alții asemenea, care lucrează zi de zi ca să sporească faima României în lume. N-ar fi păcat ca asemenea oameni să meargă în Dubai sau la schi în Elveția ca niște sărăntoci rupți în fund numai pentru ca românii obișnuiți să ducă o viață lipsită de strălucire, toți la fel, toți egali?
Gândiți-vă și cât de inimoși am fost noi, românii, când le-am asigurat pensii de mii de euro foștilor torționari comuniști, foștilor securiști, foștilor aparatcici ai Partidului Comunist. Am fi putut să-i călcăm în picioare, să ne răzbunăm pentru deceniile de chin și umilință, pentru cei ce ne-au murit sau au fost călcați în picioare de oamenii ăștia. Dar avem un suflet mare, așa că i-am iertat și i-am lăsat să se pocăiască în tihnă și confort. Pe lângă asta, vacanța doamnei Udrea în Costa Rica e doar un mizilic.
Și o să mai fie destule, sunt sigur. Când avem o inimă așa de mare, cine ne-ar putea opri?