Continuăm în acest număr să vă prezentăm un interviu acordat de soprana Ileana Cotrubaș lui Noël Bernard, directorul postului Radio Europa Liberă, în mai 1978. O discuție, un document ce merită citit, eventual ascultat pe pagina de arhivă a radioului (https://www.europalibera.org/a/29422046.html), într-un moment cînd Opera Română traversează o perioadă de criză, după tentativa eșuată de modernizare de acum doi ani.
Noël Bernard: Știi foarte bine că în Occident – la München, la Köln, la New York, la Viena, la Milano – când încerci să găsești un bilet la operă este extraordinar de greu. Locurile sunt vândute adeseori cu săptămâni înainte. Publicul merge în număr mare la operă; în același timp, în România, apar articole în presa de acolo unde se vorbește despre reprezentații de operă la care apar 50-40-30 de spectatori. Și nimic nu e mai trist pentru un artist decât să cânte în fața unei săli goale. Era la fel, în perioada când trăiai încă în țară, Ileana Cotrubaș?
Ileana Cotrubaș: Este un lucru foarte trist. Acum, când am fost în România, în mai anul trecut [1977] – mi-am sărbătorit ziua de naștere – și am avut o experiență foarte tristă. Am fost la un spectacol de teatru dramatic, Furtuna de Shakespeare, în regia lui Ciulei. A fost un spectacol excepțional! Am fost foarte, foarte fericită și am avut o satisfacție excepțională, știind că teatrul dramatic este la un nivel foarte bun în țara noastră (și a fost întotdeauna, avem o tradiție excepțională).
Apoi, cu câteva seri mai târziu, am fost la un spectacol de operă și– este banal să spun – am fost foarte prost impresionată. Trebuie să zic că am fost foarte tristă. M-a durut sufletul să văd cât de scăzut este nivelul teatrului nostru liric din ziua de astăzi. Și nu pot să-mi dau seama de ce! Pe vremea studenției mele, sălile erau pline, nu găseai un loc liber. Spectacolele erau de un nivel artistic foarte înalt. Toată experiență pe care am căpătat-o noi, la spectacolele noastre de operă, de acum zece ani sau de acum 12-15 ani, este de nerecunoscut în ziua de astăzi și nu pot să-mi dau seama de ce. Voci avem! Poate ne lipsesc anumiți maeștri cu care să se formeze o companie de un nivel mai înalt artistic sau poate artiștii noștri nu mai sunt interesați sau sunt plafonați sau sunt dezamăgiți… Le lipsește ceva! Nu știu, nu pot să găsesc o explicație, pentru că, fiind în afara României, nu pot să știu care sunt motivele.
NB: Da. Nu știu dacă una dintre probleme nu este felul în care sunt remunerați cântăreții – una dintre probleme. În Occident, știi foarte bine, un cântăreț de clasă câștigă astăzi foarte mulți bani, câștigă mii de mărci germane într-o seară. […] În România sunt plătiți cu două-trei-patru mii de lei maximum pe lună.
IC: Este un sistem care, cred, nu mai merge – sistemul de a fi angajat și să trebuiască să-ți faci norma. Unui artist, cred, trebuie să i se lase plăcerea și pasiunea de a participa la un spectacol, nu gândindu-se: „Eu trebuie să-mi fac norma! Pe luna asta am cinzeci sau treizeci sau nu știu câte spectacole“. Și am impresia că la noi sistemul de a fi angajat la un teatru liric înseamnă că trebuie să cânți până la vârsta de 55 sau 60 de ani…
NB: Până la vârsta pensionării.
IC: Deci, dacă vocea te lasă la… să zicem, la 35 de ani? Deoarece coardele vocale sunt un instrument foarte sensibil. Și nu numai coardele vocale. Depinde de toată rezistența fizică, de sistemul nervos… Noi nu suntem mașini! Nu suntem la fabrică, să apeși pe un buton și să meargă mai departe. Suntem ființe umane și depindem de foarte mulți factori. Vocea este un instrument foarte sensibil.
Am ascultat în acest spectacol de operă voci care, pur și simplu, nu mai există. Adică, ar trebui ca persoanele respective ori să fie pensionate, ori, cum să spun… Eu nu pot să dau lecții și să spun: „În România ar trebui să se facă așa sau așa!“. Însă este cert că tot sistemul trebuie schimbat, am impresia, să se facă audiții sau să se… La noi, cred, există un fel de milă acum: „Să-l mai lăsăm, săracu’, mai are și el doi-trei ani până la pensie, să-l mai ținem oleacă“. De ce să avem mila asta, când într-o meserie nu poți să lucrezi cu milă? Nici să tai în carne vie, să spunem așa, însă în momentul când nu mai corespunde cineva în sectorul respectiv – s-a terminat!
[…] Mai este un fapt, la opera din România… Știu că avem o orchestră foarte bună. Dirijori, poate, s-ar mai găsi, însă avem nevoie de maeștri care să pregătească… poate, de maeștri italieni? Să invităm, din când în când, câte un dirijor italian, care să stea pentru o perioadă mai lungă, să formeze un colectiv, să pregătească mai multe opere italienești, de exemplu. În limba română chiar, însă, mă rog, cu școala italienească sau germană. Știu că avem probleme financiare, însă toate teatrele din lume, la ora actuală, au probleme financiare și totuși reușesc să meargă mai departe.
O altă situație e că opera noastră a rămas foarte mult în urmă și din punct de vedere tehnic: instalația de lumină, de scenă. Vii și asculți o operă care are patru acte și după fiecare act este o pauză care durează o jumătate de oră, sau mai mult chiar, pentru că trebuie să schimbe decorurile! Suntem foarte înapoiați cu toate aceste mijloace tehnice. De ce să nu achiziționăm, să cumpărăm sau să fabricăm noi singuri?
Sunt opere care au rămas de când eram eu în corul de copii – aceleași producții, pentru că, în momentul în care, în ’75, m-am întors în țară pentru un spectacol de Traviata, am cântat rolul Violetei în costume de… Ultimul costum era cămașa de noapte a Gildei, o rochie din actul trei, mi se pare, era de-a Tatianei. Ei, nici chiar așa nu poți să le întorci, să schimbi stilurile și să… (Va urma)