Pentru un regizor ca Andrei Șerban, obișnuit să beneficieze de bugete substanțiale în instituții din toate colțurile lumii, care-i pun la dispoziție totul pentru a-și materializa scenic ideile, a lucra într-un teatru independent din București, într-o sală principală mai mică decât un studio al oricărui așezământ de stat și cu un deviz asortat ca mărime, trebuie să fi fost o reală provocare.
Șerban a repetat în primăvară la Unteatru, compania creată la București de Andreea și Andrei Grosu în 2010, reușind să o impună ca un punct atractiv estetic. Un alt element interesant al recentului proiect e că regizorul român stabilit la New York a optat pentru un text clasic, Pescărușul, pe care l-a mai montat de trei ori în carieră, în trei limbi diferite. În 1980, în japoneză la Teatrul Sikiki din Tokio, și în engleză, la Public Theatre New York, în același an. E a doua oară când Șerban montează piesa lui Cehov în limba română, prima oară fiind la Sibiu, la Teatrul Național „Radu Stanca“ (2007), într-o scenografie minimalistă, cu o distribuție dublă, una de actori sibieni, cealaltă de actori bucureșteni. Și acum scenografia e minimalistă, o soluție impusă de la sine de micul perimetru și de dimensiunile bugetului pentru producție al Unteatru.
Din perspectivă estetică, Șerban invocă declarativ drept pretext clasicul „spațiu gol“ al lui Peter Brook, o carte foarte în vogă în 1968, la ediția princeps. Încă de la început, câteva replici trimit la pomenitul volum, utilizat și ca material de recuzită, în versiunea română de acum câțiva ani de la Nemira, ediția a doua, după cea de la Unitext. Și distribuția de-acum e tot dublă, un total de 20 de interpreți, de regulă câte doi pe un rol, jucând alternativ. Avantajul pentru actori e incontestabil, chiar dacă nu pe loc și nu vizibil, în cazul unora. A lucra cu Andrei Șerban, profesor la Columbia University, la Academia Itinerantă care i-a purtat numele e o șansă foarte rară. În imediat, însă, nu toți au reușit: din distribuția pe care-am urmărit-o eu, unii sunt prea evident în căutarea unor propuneri inovative și prea puțin instalați convingător în ele.
Șerban ia partea celor vechi prin atitudinea de ironie caricaturală
În disputa impusă dramaturgic dintre formele vechi și formele noi, Șerban ia partea celor vechi prin atitudinea de ironie caricaturală față de inovația reprezentată de Treplev. Tot din formele vechi face parte și această propunere de reinterpretare a Pescărușului, care are scene captivante, precum acelea susținute de Arkadina (Mihaela Trofimov), Sorin (Constantin Cojocaru), Trigorin (Richard Bovnoczki), Medvedenko (Liviu Pintileasa). Dar și multe episoade neinteresante.
Dispozitivul scenic e foarte simplu: expune convenția pe tot parcursul spectacolului. Am mai văzut o abordare similară la producția lui Thomas Ostermeier din Franța, în 2016. Și acolo și aici, actorii sunt cu toții în scenă, la Unteatru așezați pe scaune cu design diferit, relativ uzate, pe care le folosesc și pentru a reamenaja scena și pentru a o anima prin simpla (re)dispunere a acestor obiecte de mobilier. Interpreții sunt costumați în civil, foarte eclectic, intră, ies, dispar pe momente în culise, într-o entropie care fructifică la maximum arealele avute la dispoziție. Am vizionat noua producție cu Pescărușul în luna august, la Zilele aniversare ale Unteatru, marcând 8 ani de existență, și m-a surprins plăcut publicul hibrid pe categorii de vârste.
De obicei, la producțiile companiilor independente vin mai ales tinerii, dar e plăcut să descoperi că și seniorii sunt deschiși și trec pragul așezămintelor non-etatiste.
Totul începe foarte intens și urcă până unde se poate
Andrei Șerban a realizat un decupaj personal de adaptare a piesei (traducerea Mașa Dinescu), tăind cu milă, căci spectacolul durează două ore și jumătate fără pauză, durată prea mare pentru formula de spectacol cu „sărăcie“ sincretică, mizând doar pe jocul actorilor, ceva muzică, un ecleraj simplu și niște fum greu. Ca la Cehov, accentul spectacolului cade pe conflictul dintre arta veche și arta nouă și pe drama relațiilor interumane, afective ale personajelor.
Numai că viziunea lui Șerban abundă de redundanțe, de parcă regizorul s-ar teme că mesajul său n-ar fi înțeles de public, deși e limpede ce vrea să spună, și atunci repetă, reia prin gest și acțiune ce se spune prin cuvinte, subliniază prin atitudini actoricești excesive (țipete, stridențe gestuale, precipitări inutile). Nu există gradare, totul începe foarte intens și urcă până unde se poate, se calcă apăsat, se aleargă, se cade zgomotos, într-o săliță prea mică pentru așa ceva, cu publicul la numai doi pași distanță. Sunt multe inconsecvențe, intenții secundare nefinalizate, menținute doar ca enunț/ anunț, pierdute pe drum. De exemplu, interpreta Ninei iese din personaj, dezvăluind teatrul în teatru când vorbește despre cât e de îngrozitor să joci prost, dar nu există o altă continuare regizorală pe această linie. Într-un alt episod, se spune în patru limbi (română, germană, franceză, engleză, rusă) repetând „sunt o actriță“ și mă întreb de ce, căci întregul e amprentat de atmosfera rusească, în principal prin muzică.
Și da, sigur că scena poate fi și un spațiul gol, cu condiția ca el să fie animat prin popularea cu propuneri creative ce prind corp prin consistența lor. Din păcate, nu a fost cazul aici.
Medvedenko – Ionuț Vişan/ Liviu Pintileasa
Mașa – Mădălina Anea/ Sabrina Iașchevici
Sorin – Constantin Cojocaru
Treplev – Bogdan Cotleț/ Anghel Damian/ Bogdan Nechifor
Dorn – Richard Bovnoczki/ Vitalie Bichir
Nina – Silvana Mihai/ Alina Rotaru
Polina – Virginia Mirea/ Florina Gleznea
Șamraev – Gelu Nițu/ Silviu Debu
Arkadina – Mihaela Trofimov/ Claudia Ieremia
Trigorin – Emilian Oprea/ Richard Bovnoczki