Ca să înțeleg mai multe despre muzica băieților strânși în grupul Vespero, am folosit serviciul internautic Google Earth și m-am plimbat o vreme prin orașul lor de reședință, Astrahan, Rusia.
Aflată la vărsarea fluviului Volga în Marea Caspică, localitatea este o așezare tipică stepelor asiatice: imensă, cu străzi și trotuare largi, asfaltate de mântuială, dar cu bordurile văruite și cât se poate de curate; cu ulițe mărginașe prăfoase, umbrite de vegetație abundentă; clădiri de-o uimitoare discrepanță, nu foarte înalte, însă impunătoare: unele noi, multietajate, impersonale, cu alură occidentală; destule sinistre, inumane, probabil foste sedii oficiale sovietice; altele vechi, cu două caturi, în tradiția rusă, estetic atrăgătoare, dar degradate, coșcovite sau ruinate, parțial restaurate, parțial părăsite; apoi blocuri diverse, case acoperite cu plăci de azbociment, curți dubioase ș.a.m.d. Puținii oameni surprinși de obiectivele aparatelor sunt îmbrăcați uzual, după moda chinuită a epocii post-comuniste, și par singuratici, necomunicativi.
Reclamele au naivitatea și „inventivitatea“ primelor inițiative private, permise de-un organism ocult al stăpânirii. Traversat la amiaza unor zile de august și septembrie, orașul e aproape pustiu, cu multe mașini parcate, circulație rutieră foarte aerisită (spre deosebire de ce se vede în Volgograd, urbe megieșă, sufocată de vehicule).
E suficient să urmărești traseul fotografiat de mașina Google și, dacă ai o sumă de lecturi, îți dai seama de stadiul tranzitoriu al civilizației unui popor amestecat, obișnuit să pornească în cuceriri, ba chiar determinat la asta de sufocanta câmpie plată, care instigă la hăituială, pribegie, neînfrânare, delir. Iar dacă mirajului teritorial îi adăugăm și efectul alcoolului, al substanțelor halucinogene, demult prezente în spațiul Federației, după spusa cunoscătorilor, rezultatul e ceva de nedescris, ori greu de crezut a fi real. Exact așa e muzica Vespero – ireală, venită de niciunde și luându-te cu ea fără putință de a i te opune.
Nucleul trupei este alcătuit din patru instrumentiști: Ivan Fedotov, tobe și percuție programată; Arkadi Fedotov, bas, voce, sintetizatoare, flaut; Alexandr Kuzovlev, chitare, efecte diverse; Alexei Klabukov, claviaturi, sintetizatoare și un aparat electronic de produs zgomote numit cacofonator, invenție din 2006 a lui Arthur Harrison, care, sub degetele unui tip talentat, transformă orice semnal de intrare într-o suită melopeică halucinantă și hipnotică. Aceste două adjective caracterizează toate piesele trupei Vespero, câte se pot asculta pe cele nouă albume de studio, fără a pune la socoteală variantele extinse și îmbogățite înregistrate în concert, numite inspirat Liventure, și fără contribuțiile pe diverse compilații sau colaborările în alte proiecte. Ansamblul instrumental e completat fie de vioara lui Vitali Borodin, fie de violoncelul lui Vladimir Belov (decedat între timp) sau de saxofonul lui Pavel Alekseev. Uneori sunt și voci feminine, iar cel mai nou disc, numit Carta Marina (2018, VMS Records) este rezultatul întâlnirii cu chitaristul spaniol Ángel Ontalva, și el adept al curentului space-prog-kraut-rock. Piesele sunt lungi, trecerea de la una la alta se realizează parcă fără pauză, într-atât te ține captiv curgerea sonoră. Și toate au cursivitate, coerență și melodicitate, lipsindu-le orice tentativă de exhibiționism, cum auzi la prețioase titulaturi occidentale subsumate genului.
Universul muzical conturat de Vespero poartă denumiri exotice, din basme asiatice ori africane, vrând parcă să eludeze restricțiile impuse de media comercială sau de autoritățile ex-sovietice, a căror prezență în Rusia actuală încă se face simțită.
A încerca să transferi în cuvinte magia muzicii genului sus menționat e un demers dificil, dacă nu chiar ridicol. Conștient de asta, jumătate din textul meu este o divagație aparent fără legătură cu subiectul abordat. Explicația e simplă: nu pot să trag spre banalitate sclipirea astrală, fluxul sideral și pulsația divină din orchestrații ce par familiare, dar sigur provin din altă galaxie!