Există categoria aceea de bărbați care practică arte marțiale în scop de autoapărare.
Astfel ca tu, dacă vrei să îl trosnești pe stradă, să nu bănuiești ce forță zace în el, sub acea atitudine modestă și senină și el să te lovească, pe contraatac, atât de fulgerător încât abia aștepți să vezi reluarea.
Eu rămân la părerea că sportul autoapărării se numește atletism. Altfel, riști să te trezești că ai făcut cinci milioane de flotări în pumni, ți-ai cioplit tibiile de toți copacii din jurul blocului și ai purtat pantaloni din ăia caraghioși ca ai lui Van Damme, fără ca vreodată cineva să se ia de tine și tu să arăți lumii schema aia prin care parezi atacul și dai cu șutul în meclă, scoțând sunetul acela de războinic astmatic.
Dacă, autodidact din fire, am început să studiez cărți și să mă antrenez, vă asigur că nu aveam nici un gând de apărare, ci doar doream să fiu capabil să tranșez orice discuție în favoarea mea, chiar și atunci când nu aveam argumente logice. Să-i dau omului un pumn ilogic în nănău. Iată-mă, după mai bine de trei ani de antrenamente, pășind într-o sală de karate. Îmi dădusem toate examenele de centură, până la cea neagră, eu cu mine. Acum, căutam confirmarea.
La un moment dat, domnul sensei spune: hajime. Și în fața mea se ivește o chestie cheală, cam la un metru cincizeci. Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă cu el, fiindcă ținea pumnii strânși. Salut, îi spun, eu sunt… moment în care sensei spune kumite și în trei secunde nici eu nu mai eram sigur că sunt Bobi. Ceva nu se lega. După atâta muncă, aveam botul spart ca o vază Ming. Oi fi prins o zi cu formă slabă.
Alte trei luni de antrenamente draconice. Intru din nou în sală, mai hotărât ca oricând. Unde-i chelul ăla? Și sensei zice hajime! Băi, unde era, nu știu, dar în jumătate de secundă se afla deja în fața ochilor mei, cu pumnii strânși. Nu pot să neg faptul că simțeam cum picioarele mele ar fi vrut să fie în altă parte, cu tot cu trup. Băi, să știi că nu mi-a plăcut felul în care… și sensei: kumite! Omule, poate aveam și eu ceva de discutat cu băiatul ăsta, chiar nu se poate? Veneau pumni și picioare, de zici că era octopod. Stai, măi, kumite! Fii kumite, n-auzi?
M-am reîntors după fix zece zile. Hajime! Pac, apare ăsta. Kumi… pac, trosc, poc, dispare ăsta, pe undeva pe sub scaunele din fundul sălii. Zece zile și o carte cu metodă bună, atât mi-a trebuit să învăț limba japoneză. Haidi, sayonara!