Pe 28 septembrie a intrat în cinematografe noul lungmetraj de ficțiune al lui Radu Jude, „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari“. După ce îl veți vedea și veți citi interviul de mai jos, veți înțelege ce rost au ghilimelele din titlu și de ce termenul de lungmetraj de ficțiune ar trebui pus și el între ghilimele. Filmul o înfățișează pe Ioana Iacob (care se și prezintă la începutul filmului) în postura unui regizor de teatru care montează o reconstituire a masacrului de la Odessa pentru festivități organizate de Primăria Capitalei. În timp ce caută costume și repetă cu figurația, regizoarea are lungi parlamentări cu un consilier mai citit de la Primărie (Alexandru Dabija), care încearcă să o convingă să renunțe la reconstituirea masacrului.
Presa străină a listat la Karlovy Vary niște referințe la care filmul tău trimite – Walter Benjamin, Hannah Arendt, Godard, Straub-Huillet, Joshua Oppenheimer, Brecht, Wittgenstein, Leni Riefenstahl. Spectatorul are nevoie de ele pentru a-ți înțelege filmul?
Nu, deloc. Există multe referințe în film, dar esența lui trece fără probleme chiar dacă aceste referințe nu sunt prinse. În definitiv, presa străină n-a înțeles referințele la Eminescu, N. Steinhardt, doctorul Paulescu etc., și nu a fost nici o problemă.
La Karlovy Vary publicul a reacționat ca la un film pe o temă românească?
Judecând după ceea ce au scris în cronici, nu. Pentru că, dacă povestea are legătură cu istoria României, tema pusă în discuție – crima în masă – nu are. Are de a face cu istoria umanității și, pentru noi, cu istoria civilizației creștine, europene, pe care ne luptăm să o salvăm din brațele „invadatorilor“. Paradoxul (sau aparentul paradox) e că civilizația care i-a creat pe Shakespeare, Bach, Botticelli etc. a creat și mecanisme tot mai sofisticate pentru crimele în masă. (Cartea lui Sven Lindqvist, Exterminate All the Brutes. One Man’s Odyssey into the Heart of Darkness and the Origins of European Genocide, oferă o bună trecere în revistă.)
Și asta ne privește pe toți, ca parte a acestei civilizații, chiar dacă e greu de acceptat. De aici și tendința multora de a spune lucruri de genul: „de fapt, Hitler n-are nici o legătură cu creștinismul“ sau „colonialismul a făcut și mult bine, cum ar fi șosele în Congo și în India“ șamd. Sau cum sunt, pe plan local, cei care refuză să accepte că Biserica Ortodoxă Română a fost mână în mână cu toate dictaturile, că are altarul mânjit cu sângele fraților noștri uciși nevinovați, ca să zic așa. Asta n-o împiedică să ceară referendumuri pentru a bloca eventualele drepturi ale unei minorități, bineînțeles.
Apropo de acest referendum, mi se par interesante reacțiile intelectualilor. Într-un interviu, Hannah Arendt spunea că nu are încredere în intelectuali, pentru că i-a văzut cum în 1933 găseau fel de fel de argumente pentru a-l susține pe Hitler: „in part terrifically interesting things! Completely fantastic and interesting and complicated things! Things far above the ordinary level! I found that grotesque. Today I would say that they were trapped by their own ideas“. („Ce lucruri extraordinar de interesante, luate în parte! Cât de fantastice și interesante și complicate sunt!
Lucruri cu mult deasupra nivelului obișnuit! Mi se pare grotesc. Aș spune azi că erau prizonierii propriilor lor idei“.)
Cum altfel să înțelegi textul unui mare intelectual, care afirmă că referendumul pentru definirea familiei e, de fapt, organizat doar pentru o „explicitare a definiției existente“ și are de-a face doar cu logica din limbajele normative? Vorba Hannei Arendt, e grotesc. Ca să mă întorc la întrebarea ta, mai amintesc că tema crimei în masă se găsește și în textele de la baza civilizației noastre: în Biblie (v. Jan Assmann, Monoteismul și limbajul violenței) sau la Homer. Marea lecție pe care Ulise i-o dă lui Telemah, după ce se întoarce în Itaca, e cum să le spânzure mai bine pe cele 12 slujnice pe care el le consideră necredincioase.
De ce ai ales acest titlu – sugestiv, dar lung și greu de ținut minte?
Reiau ce am spus la lansarea filmului: „Titlul este un citat, de aceea e pus între ghilimele. Fraza a fost rostită în Consiliul de Miniștri, în vara lui 1941, de către domnul profesor Mihai Antonescu. Deși nu este o invitație la dialog, fraza angajează în mod direct viitorul, așa că am hotărât să îi oferim domnului profesor un răspuns, unul cinematografic. Un «arc peste timp», cum ar veni“.
Mariana vrea să facă o reconstituire cât mai fidelă a masacrului, sperând că spectatorii vor înțelege că atrocitățile comise de români în 1941 au fost reale. Acest paradox nu e chiar condiția regizorului de film, a ta?
Într-un fel, da. Dar nu aș apăsa pe acest aspect, mi se pare secundar.
De ce ai vrut ca Mariana/ Ioana Iacob să distrugă cel de-al patrulea perete încă de la început, adresându-se direct spectatorului?
Mai ales pentru a comunica spectatorilor că aspectul imersiv al filmului lipsește. Adică spectatorii nu vor avea parte de o scufundare în poveste, ci de altceva, de un fel de colaj de imagini și sunete, de un colaj de scene. Care sunt puse pe un schelet narativ simplu, dar care nu sunt unite de cauzalitatea specifică dramaturgiei clasice. E un indiciu că filmul trebuie privit altfel.
De aici și interpretarea puțin în aplomb a Ioanei Iacob, nu? Ca să înțelegem că nu avem în față un film realist.
Și asta. De fapt, realismul psihologic m-a preocupat foarte puțin, mai important mi s-a părut ca textele să fie comunicate spectatorilor prin intermediul actorilor.
Lucrurile pe care le spui sunt importante și trebuiau spuse de mult, dar cât interes crezi că are publicul din România pentru un asemenea subiect? Sau tocmai nesiguranța politică, socială etc. îl fac mai permeabil?
Lucrurile au fost spuse de mult timp, adică informațiile din film nu sunt noi, ele pot fi găsite în Raportul final al Comisiei Wiesel, un document asumat oficial de statul român. Esența filmului nu e de găsit în informațiile – puține, de altfel – care apar în el, ci în felul în care aceste informații sunt transformate în cinema. E, dacă vrei, un film despre cum cinemaul poate discuta istoria și care sunt limitele unui demers de acest tip. Nu prezintă interes? Habar n-am. Ar fi păcat, e o problemă complexă și la care merită reflectat. Altfel, da, filmul apare într-un context în care extrema dreaptă pare a fi tot mai prezentă în Europa și nu numai. Într-un text citit recent pe net (al cui o fi fost?) am găsit o anecdotă care zice că, odată ce comunismul a dispărut, Europa se poate, în sfârșit, întoarce la adevărata ei esență, fascismul. E o exagerare, evident, dar mi-e teamă că are și o parte de adevăr.
Care va fi următorul tău proiect? Te păstrezi în aceeași zonă?
În aceeași zonă? Și da și nu, nu știu, nu mă preocupă problema. Următorul proiect este Tipografic majuscul, o adaptare după piesa Gianinei Cărbunariu, care este, la rândul ei, o dramatizare a unui dosar de Securitate. Admir foarte mult cum a construit Gianina piesa (o admir pe Gianina în general, oricum) și intenționez să fac un film mai degrabă eisensteinian – în ceea ce privește montajul (am verificat ceva asemănător într-un scurt film de montaj intitulat Cele două execuții ale Mareșalului). Vreau să montez în paralel piesa Gianinei (pe care o voi pune în scenă și filma în studio) cu imagini de arhivă; va fi un film compus din elemente necinematografice, parțial teatru filmat, parțial arheologie vizuală. E pasionant – pentru mine, cel puțin. Să vedem ce iese.
Deci continui preocupările legate de reprezentarea realității. Ce te fascinează cel mai mult la asta? Cum te-a ajutat experiența de regizor de teatru?
Filmul poate oferi idei despre realitate pe care alte arte nu le pot oferi; e o direcție care merită explorată. Iar lucrul în teatru m-a eliberat – cred, sper – de unele blocaje pe care le aveam ca regizor de film.
Care e compromisul pe care nu l-ai putea face niciodată în munca ta?
Sunt multe, dar nu știu dacă aș avea puterea să mă țin de ce aș spune acum.
Există vreun cineast tânăr de a cărui evoluție ești interesat?
De la noi? Foarte mulți. Raya al Souliman, Cristina Haneș, Mara Trifu, Dragoș Hanciu. Și mai sunt. Sper să aibă parte de susținerea pe care o merită. Și au apărut și câțiva tineri critici interesanți, Victor Morozov, de pildă. Pe lângă cei de la „Film Menu“.
Te gândești vreodată la ce fel de filme vei face peste 15-20 de ani?
Nu sunt atât de optimist.
Ai spus într-un interviu că nu te interesează Premiile Oscar. De ce ai fost totuși de acord ca producătorul să înscrie filmul la preselecția națională, fiind pe urmă ales să reprezinte România în cursa pentru o nominalizare la Oscarul pentru film străin?
Așa brutal am spus? În fine, mai degrabă voiam să spun că asocierea asta dintre cinema și glamour îmi repugnă, indiferent unde are loc și că nu mă simt apropiat de cele mai multe dintre filmele de Oscar. Și am fost de acord ca filmul să fie înscris pentru că filmul nu este „al meu“! Decât așa, simbolic, prin convenție – conceptul de auteur al criticilor de la „Cahiers du cinéma“ din anii ’50 a fost abuzat ulterior în toate felurile.
Pot accepta (deși nu confortabil) să fiu considerat „autorul“ filmului, dar sunt cât se poate de conștient că filmul este făcut de toți cei care au lucrat la el. Din respect pentru munca lor, nu mi-aș permite să boicotez evenimente care nu îmi spun mie mare lucru doar pentru că aș avea puterea să o fac.
O să invitați reprezentanții Primăriei Capitalei la premieră? (Interviul a fost realizat înainte de premieră.)
Nu mai particip la premierele mele de la Inimi cicatrizate încoace – conceptul de „premieră“ mi se pare stupid, cel puțin în forma în care e acum. Deci nu mă implic în nici un fel.
Ai înțeles ceva în plus despre condiția umană făcând acest film?
Condiția umană? O, Doamne, nici nu sunt în stare să înțeleg ceva atât de complex, d-apoi să descopăr ceva în plus. Am înțeles lucruri mult mai mici, cum ar fi că, dacă montezi două imagini una după alta, poți spune lucruri despre relația cu istoria pe care alte discipline nu o pot face (sau nu la fel de bine). Cum ar fi:
În fine, chestii de astea. Tot ce am înțeles e în film, oricum. A, poate merită povestită o întâmplare. Actorul Rudi Rosenfeld joacă în film și, la una din repetiții, l-am văzut ascultând politicos cum un alt actor îi explica ce om minunat a fost mareșalul Antonescu și cum lagărele din Transnistria sunt de fapt o invenție, ele n-au existat. Mă rog, discurs negaționist clasic. Dar Rudi tocmai ne povestise cum a trăit primii patru-cinci ani din viață într-unul din lagărele din Transnistria (a fost deportat cu mama lui când avea câteva luni, în 1941, și s-a întors în 1945 cu grave probleme de sănătate) și m-a uimit calmul cu care a ascultat și faptul că nu l-a contrazis pe colegul lui. L-am întrebat a doua zi de ce a fost atât de calm și de ce n-a ripostat și mi-a spus: „Păi ar trebui să fac asta zilnic. N-are nici un rost“.
Între timp, din păcate, Rudi a murit.
„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari“
Coproducție româno-ceho-franco-bulgaro-germană între HiFilm Productions, endorfilm, Les Films d’ici, Klas Film, Komplizen Film, ZDF/ ARTE și TVR
Scenariul și regia: Radu Jude
Imaginea: Marius Panduru
Montajul: Cătălin Cristuțiu
Scenografie: Iuliana Vîlsan
Costume: Iuliana Vîlsan, Cireșica Cuciuc
Cu: Ioana Iacob, Alexandru Dabija, Alex Bogdan, Ilinca
Manolache, Șerban Pavlu, Ion Rizea, Claudia Ieremia,
Bogdan Cotleț, Liliana Ghiță
În cel de-al Doilea Război Mondial, când România era aliată cu Germania nazistă, soldații români și germani au cucerit orașul Odessa în 1941. După un atac soldat cu moartea a aproximativ 60 ofițeri și soldați români, mareșalul Ion Antonescu a ordonat executarea populației evreiești din regiune. În 24 octombrie 1941, aproximativ 20.000 de evrei au fost înghesuiți în patru magazii care au fost mitraliate și incendiate, ultima dintre ele fiind dinamitată.
FOTO: Silviu Gheție
Galerie foto
