Vă mai gândiți din când în când la bătătorul de covoare?
În ziua în care ai părăsit Aleea Zorilor ai fost mai tăcut de obicei, ți-ai luat la revedere de la toate câte erau sub soarele înghețat, mizerabilul soare de decembrie, ai îmbrățișat în gândul tău toate garajele din tablă proastă și sârmele rupte ale gardurilor și pietrele de pe drum, în inima ta însă deasupra tuturor se înălța bătătorul de covoare.
Tu te-ai întâmplat pe Alee încă dinaintea lui, tu ai fost martorul nașterii lui, cum și el a fost martorul nașterii care ți s-a întâmplat când ai murit prima oară, tu ai privit cum l-au înălțat locatarii cum priveau bosniacii înălțarea podului peste Drina, tu l-ai privit cu groază ca pe o minune, și măcar pentru o clipă, chiar clipa aceasta!, ai vrea să ai puterea domnului Ivo Andrić, fiul Balcanilor și el, și să spui toată povestea, căci, vedeți dumneavoastră, de bătătorul de covoare își sprijineau, în amurg, greutatea inimii băieții mai mari, apoi venea dimineața și fetele se întreceau atunci în exerciții de echilibristică incredibile, cum nu s-au mai văzut pe pământ până la Nadia și cum acum nici nu mai există, era ca și cum peste bătător ar fi aruncat cineva un pumn de praf magic, ții minte?, cum să uiți așa ceva?, în funcție de bătător vedeați dacă ați mai crescut, vouă bătătorul vă era poartă de fotbal și nu o singură dată aici ai plutit până la stele, ca atunci când ai respins miraculos o minge pe care Calu o tocmise să se ducă în vinclu.
Apoi începea ziua de duminică și pe coama lui începeau să răsară splendide covoare persane și carpete cu răpirea din Serai, apoi bărbații osteniți de truda lor se prăbușeau pe niște buturugi pe care pădurea în mărinimia ei le rânduise acolo și astfel încingeau partide de table care se povestește, fără să fie adevărat, că nu se încheiau vreodată, fiind lăsate moștenire generațiilor următoare, bărbații aceia, care în restul zilelor lor pe pământ purtau salopete albastre și visau puțin, beau atunci o licoare fermecată care le dezlega limbile și, uneori, le lua și mințile, și nici măcar când se furișa noaptea pe Alee bătătorul nu-și închidea ochiul său verde, el vedea tot, de umărul bătătorului de covoare se sprijineau și bărbații beți în drumul lor către casă.
Când ai plecat erau lacrimi în ochii tăi, dar și în ochiul său verde erau lacrimi, ai crescut flăcăiandru și apoi bărbat și ai umblat tot pământul, dar lacrimile acelea nu le-ai uitat, le-ai purtat peste tot cu tine, adevărul e că te-ai gândit deseori la bătătorul de covoare, trebuie că oamenii l-au uitat, cum uită oamenii tot ce este important, până a ajuns și el să nu mai însemne nimic, ba chiar să încurce, o relicvă, un trimis dintr-un trecut inutil, da, da, ai fost încredințat că a început să ruginească și în cele din urmă s-a prăbușit în indiferența tuturor, fetele nu și-au mai făcut exercițiile lor de gimnastică, băieții nu au mai stat agățați de el ca să dobândească o spectaculoasă creștere în înălțime și nimeni nu a mai scos o minge de la vinclu ca în după-amiaza când ai zburat către stele parând miraculos șutul parșivului Calu, ții minte?, dar cum ai putea să uiți așa ceva?
Ți-ai imaginat cum i-au apoi târât cadavrul la fier vechi și în locul lui e acum un banal loc de parcare cu un proprietar pleșuv care înjură mereu bara aia care a rămas încă puțin în pământ și îi periclitează siguranța tobei de eșapament, bara aceea care nu s-a lăsat smulsă, bara aceea blestemată!, o rădăcină pentru totdeauna.
Dar tu – tu ai privit către lume prin rama bătătorului de covoare și, privită astfel, lumea era un tablou fantastic. Cum să uiți așa ceva?