Pe Pitu cel Mare si Bun i-l adusesem, cindva, mic, speriat si urecheat; celalalt, Galbenus, se lipise de familie pe parcurs, compensindu-si traumele din copilarie printr-o vesela obraznicie, care ni-l facea drag. Pitu era inteligent, sensibil si distins, ca un aristocrat cazut intre plebei. Intelegea imediat si uita greu; avea in comportament o doza de ironie si comunica pe mai multe frecvente cu Valeriu Cristea. Galbenus, in schimb, era mai de la tara la propriu si la figurat: un motan dintr-o bucata, zapacit si prostut, cu gesturi necugetate si memorie scurta. La cea mai usoara palma, Pitu se jignea; la Galbenus, puteai sa bati ca la fasole (evident, nimeni n-a facut asa ceva), ca nu punea la inima.
„Demnitatea distanta a motanului cel mare ma complexeaza. Degeaba ma «prostesc» in fata lui, incercind sa-i storc un strop de bunavointa: ramine imperturbabil. Si totusi stie sa fie, cind trebuie, si tandru: cind il mingii in timp ce doarme pe un scaun – imi «raspunde», iar cind ma revede, dupa un interval de absenta, ma «saluta».” Personalitatile diferite ale celor doi motani se vedeau foarte clar si in comportamentul lor la drum de spital. De fiecare data cind l-am dus la clinica Ilioara, Galbenus statea cu capul afara din geanta, zbatindu-se incontinuu si facindu-ma sa-l trag pedagogic de urechi. Pitu, insa, de o cumintenie exemplara, statea nemiscat in geanta pina ajungea la destinatie. Asupra motanului mai mic, nici anestezicul nu avea efect; continua sa miorlaie indecent, de parca era transat in bucati. Motanul cel mare suporta totul intr-o deplina, frumoasa tacere, dupa care reintra cuminte in culcusul sau cu toarte. Abia cind, la intoarcere, urcam scarile spre apartamentul nostru de la etajul doi, Pitu incepea sa se miste in fundul gentii. Simtea ca a ajuns acasa. Casa lui si a noastra.
Dupa moartea lui Valeriu Cristea, in martie 1999, cei doi motani n-au mai trait nici ei mult. Au murit aproape in graba, unul dupa altul, ca si cum ar fi vrut sa demonstreze ca nu pot fi despartiti de cel ce-i iubise atit. Si care, printr-o anumita imagine personala si personalizata a paradisului (indemnat si de exemplul lui Berdiaev, care nu concepea raiul fara pisica lui), le oferise sansa de a ajunge intr-o supra-lume facuta dupa chipul si inima lui Valeriu Cristea. „Paradisul e pavat nu cu intentii bune, ca iadul, ci cu trairi si fiinte bune (…) el constituie chiar totalitatea acestor trairi si oastea acestor fiinte ridicate la cer, posibilitatea de a trai vesnic in cele mai luminoase momente si spatii lumesti.”
Prietenii cu blana nu puteau lipsi din acest cadru, configurat, amplificat si intensificat afectiv; atit de diferiti, dar la fel de iubiti, ei s-au dus cu stapinul lor, unul miorlaind insistent, altul dovedindu-se cuminte ca intotdeauna. Ma concentrez putin, numai putin, si mi-l inchipui pe Valeriu cum va fi urcat, cu cite o geanta in fiecare mina, treptele spre Paradis.