Când ne-am mutat la sat, la doi pași de marele oraș zgomotos, am avut în minte un vis, o retragere, o revenire la veșnicia de la sat, unde, cum zicea Blaga, „orice gând e mai încet și inima-ți zvâcnește mai rar“.
Sigur, nu era un vis pășunist simplu, suntem prea rafinați pentru așa ceva, ce naiba! Filtram imaginile printr-o ironie postmodernistă – dar imaginile erau tot alea, ce să ne ascundem după deget: o așezare modernizată, cu șosele, trotuare, gaz, apă curentă, dar unde oamenii trăiesc mai așezat, respiră un aer mai curat, se salută seara pe ulițele liniștite și, eventual, stau la povești pe băncile din fața caselor.
Sunt sigur că asemenea locuri există, dar satul nostru nu e unul dintre ele. E prea aproape de urbea populată ca să nu fie atractiv pentru cei care vor să scape de aglomerația orașului și să trăiască într-un loc retras, dar nu prea retras, afară din oraș, dar nu prea afară, la țară, dar nu chiar ca la țară. Cum cererea naște imediat oferta, în satul nostru se construiesc oaze de liniște într-un ritm diabolic. Numai că – afurisit paradox! – atunci când prea mulți oameni se retrag în același loc, îl transformă în ceva asemănător aglomerației de care au fugit. Și încă un paradox: nu poți construi oaze de liniște în liniște. Iar aici ele se construiesc în foc continuu, pentru miile de oameni care visează și ei blagian.
Doar că nimic nu e mai încet. Case bătrânești, tradiționale, sunt demolate în viteză pentru a lăsa loc unor vile sau duplexuri standardizate. Zeci de grădini și livezi se transformă în blocuri cu două-trei etaje. Șantiere zgomotoase răsar în toate colțurile satului. Se taie cu drujbele, rapid și eficient, prunii, merii sau cireșii din grădini, vin buldoexcavatoare care curăță și nivelează terenuri, se trântesc fundații, se ridică ziduri de cărămidă… peste tot e un du-te-vino de mașini și oameni. Șantierele comuniste din vremurile lor bune nu roiau și huruiau cum huruie satul unde ne-am mutat.
Casa noastră e la un colț de străzi, în cruce de drumuri, și de dimineața până seara vedem – dar mai ales auzim – spectacolul constructorilor harnici de prin comună. Trec betoniere încărcate, se întorc goale, vin alte betoniere încărcate, pe lângă ele bubuie greoi camioane cu cărămizi și țiglă, camionete și remorci cu moloz, pământ sau nisip, TIR-uri cu materiale de construcții, printre care abia își mai fac loc zecile de dubițe cu muncitori sau miile de mașini ale locuitorilor refugiați în oază. Geamurile casei zdrăngăne, iar în curte se aud ba o bormașină scrâșnitoare, ba niște drujbe, ba nu știu ce zbârnâieli mecanice – căci alături, chiar lângă noi, o fostă grădină se transformă în două case cu etaj înghesuite pe cinci sute de metri pătrați. Simfonia industrială se încheie pe la cinci-șase seara, ca să lase loc altor zgomote locale.
În schimb mașinile personale cu muzica dată la maximum și geamurile deschise sunt omniprezente până pe la douăsprezece noapte, deși câte o manea de-a lui Salam mai reverberează fugar în pereții casei și pe la două noaptea. Aș putea să fac studii statistice pe tema muzicii ascultate de șoferii de aici, dar așa, la o evaluare brută aproximativă, manelele par să câștige detașat în topul preferințelor. Pe stradă bubuie răgușit măcar o dată pe zi și câte un ATV, condus de obicei de un ins musculos și cu cămașa fluturându-i descheiată, strâns în brațe din spate de o fetișcană ce aruncă priviri mândre în jur. Mai sunt și șoferii care frânează brusc în intersecție, după care demarează în trombă. Și câte o betonieră rătăcită, care se întoarce târziu acasă.
Când se lasă seara, muzicile de mașină se răresc: nu aud mai mult de patru-cinci fragmente bubuite pe oră. Iar apoi, ca prin minune, pe la unsprezece noaptea se lasă o liniște fragilă, în care greierii se pornesc să-și țârâie și ei melodia liniștitoare. Îi mai tulbură când și când câte un SUV ce trece în trombă, dar ei nu se lasă descurajați. Știu că nu au prea mult timp: în curând începe ora motocicletelor.
Dar asta cere câteva explicații suplimentare – și-o să le las pe săptămâna viitoare.