...sau Două feluri de lectură a moștenirii blues-rock. Așa trebuia să formulez titlul textului de azi dacă intenționam să comit un studiu serios despre ceea ce trece drept marfă, distracție, fleac.
Sau, în cazul vreunei încercări axiologice la nivel social, doar superficialitate. Chestie totalmente blamabilă, în aceste vremuri deplorabile, nu? Dar lucrurile serioase nu fac obiectul preocupărilor noastre rockeristicești!
Așadar, doi chitariști și albumele lor nou-nouțe, editate de aceeași firmă consecventă cu sine, care ține ridicat standardul muzicii contemporane: Provogue – Mascot Label Group. Unul este Joe Bonamassa – Redemption (lansat la 21 septembrie 2018), al doilea, Doyle Bramhall II – Shades (programat pentru 5 octombrie 2018). Despre Joe Bonamassa cred că am epuizat toate cuvintele de laudă, frazele deștepte și simțămintele prietenoase. Băiatul ăsta (bărbat în toată firea nu cred să fie, dat fiind că la opt ani s-a urcat pe scenă, alături de însuși B.B. King, și de-atunci n-a mai coborât) – băiatul ăsta de aur ține parcă să doboare toate recordurile în domeniu. Uneori poți să-l suspectezi de grabă, dar nu și de neglijență. Înregistrările sale se situează la nivelul calitativ de sus, cel puțin în privința părții tehnice, dacă interpretarea în sine permite simpatice cârcoteli. Nu c-ar fi slabă, nici vorbă! E atât de bună, încât te apucă deznădejdea că n-ai ce-i reproșa! Și să nu creadă cititorul că ești lipsit de simț critic, dai cu degetul în literele greșite și însăilezi câteva fraze, ciupindu-te periodic să te convingi că nu dormi! Abundența albumelor solo, colaborările cu alte nume faimoase ale scenei actuale, omagiile muzicale aduse predecesorilor fac din Bonamassa un fenomen. Pe discul de față pornește cu un riff din Led Zeppelin, mai presară altele ici-colo, dar niciodată nu dă senzația de pastișă, de imitație, de plagiat. Și asta datorită energiei uluitoare pe care chitaristul de 41 de ani o risipește cu dărnicie, ca un miliardar filantrop, incapabil să priceapă că abundența sufocă. De la debutul său, de-acum 18 ani fără o lună, când începea vijelios cu preluarea unei piese a lui Rory Gallagher, Joe parcă n-a fost niciodată mai viguros și mai dedicat blues-rockului decât acum. E o primenire să-l asculți, e o trezire din lâncezeală, dacă din moarte nu se poate!
Altfel se prezintă situația în cazul lui Doyle Bramhall II. Cu unsprezece ani mai vârstnic decât Joe, Doyle descinde, cu siguranță, din celălalt filon al muzicii blues-rock, acela domol ca mersul unui aligator prin mlaștinile din Florida sau Louisiana (chit că Doyle e texan). Tot la fel de periculos și necruțător ca reptila, stilul practicat de Doyle poate să treacă neobservat și fără succes de public. Bramhall nu are spectaculozitatea lui Bonamassa, nici nervozitatea acestuia. Și nici armata de PR care face din Joe, pe bună dreptate, un star. Dar nu e mai puțin valoros, consistent, luxuriant și plin de muzicalitate fără cusur. De altfel, tocmai muzicalitatea, poate excesiv distilată, împiedică răspândirea mai mare a pieselor pe care Doyle Bramhall II le cântă singur sau acompaniat de prieteni ca Norah Jones, Tedeschi Trucks Band sau Eric Clapton. Ce oferă Doyle acum spre audiție, al cincilea album propriu, se distinge printr-un fel de bonomie și serenitate, ca și cum toate problemele omenești nu există, ci numai muzica, muzica fără limite. Iar uneori îți spui că, într-adevăr, doar muzica contează!
Cele două modalități de abordare a genului blues-rock se completează reciproc și reverberează în simțurile multor contemporani, în pofida realității că gustul publicului s-a deplasat, ba chiar s-a degradat. Eleganța impulsivă a lui Bonamassa nu distorsionează absolut deloc, iar discreția fină a lui Bramhall II nu e mai puțin pregnantă.
Și amândoi strălucesc.