Sa beau, nu-mi venea la indemina. De unul singur bautura e viciu, n-are haz, e un adjuvant inutil pentru angoase. Sa plec de nebun in lume, incotro vedeam cu ochii, mi-era lene.
Tendinte suicidare nu ma incearca, realitatea din mintea mea nu-i alterata, iar cea din jur inca are culori frumoase, de ali(e?)nat sensibilitati ranite.
Ca intotdeauna, muzica este leacul starii de… Ii zic inconfort existential, ca suna nici pretentios, nici poetic, nici ziaristic. E demult cunoscuta, verificata, laudata capacitatea muzicii de a transporta psihicul ascultatorului in zone fara consistenta, definitie sau granita, unde fiecare gaseste exact ce-i trebuie: liniste, furtuna, Nirvana sau Jerihon (mai nou – Baghdad). De cele mai multe ori, eu am ales a IX-a beethoveniana ca sa ies din clinciul disputei cu mine insumi. Dar in acea zi nu urcasem atit de sus (nu coborisem atit de jos?) in imensitatea vida, ca sa fie nevoie de-un „medicament” consacrat. Ori poate capotasem in teritorii vulgare, unde senzatia, socul si zgomotul actioneaza ca antidot elementar? Nu stiu ce m-a facut sa-ntind mina si sa iau din raft concertul Metallica 1997 –– Cunning Stunts, inregistrat la Fort Worth, Texas.
Nu-l mai rulasem de citiva ani, dar tineam minte elementul ce-mi placuse: scena din mijloc. (Pe-atunci nu vazusem concertul Yes din 1975, iar Peter Gabriel nu desenase perfectiunea din turneul Growing Up.) Am neglijat sa (re)citesc pe coperta playlist-ul, asa ca lovitura initiala a fost nemiloasa. „You boring little fuck/Who cares what you do?/Who cares about you? So What! So What! So What!” Piesele au curs in nota – de mult obisnuita urechii mele – ce face marca acestui cvartet: linie melodica & texte memorabile, virtuozitate instrumentala, timbru vocal unic. Si, mai presus de toate – dinamica! Nici un adjectiv, nici o scamatorie lingvistica nu poate defini amprenta sonora a grupului, obtinuta cu toate mijloacele hi-tech avute la dispozitie. Si care nu e deloc artificiala, fortata, stridenta sau galagioasa, cum li se pare multora.
Ascultatorul de rock’n’roll crescut cu Elvis & Beatles se opreste la Black Sabbath, esueaza in Queen si Dire Straits, multumit in continuare cu noile aparitii discografice ale vechilor „idoli”. Idolii, unii, traiesc doar de pe urma primelor succese. Altii inca inventeaza pe vechile tipare, ba chiar isi vind marfa intr-un ambalaj perfect, strabatind lumea ca monumentele propriilor personalitati. Generatiile ancoreaza in Caraibele tineretilor, cu jucariile si consumabilele pastrate prin debarale sau la vedere, pina cind relicvele reconditionate nuanteaza decorul contemporan ca element de stil. Retro pot fi coafurile sau croiala hainelor, retro e si muzica rockabilly, de exemplu.
Dar Metallica nu e deocamdata retro. Iar acum 10 ani nici atit. Poate nici n-o sa fie. O piesa a lor spune asa: „I have lost the will to live/Simply nothing more to give/There is nothing more for me/I need the end to set me free/Things aren’t what they used to be/I’m missing one inside of me/ Deathly lost, this can’t be real/I cannot stand this hell I feel… „
Ascultam asta, catre finalul concertului, si zburam spre zarile nevazute, iubirile neimplinite, prietenii disparuti, cartile necitite & nescrise, concertele ratate… „And emptiness is filling me…” – iar de aici incolo imaginati-va ce va convine, „you’re free…”.