Special FILIT  -  Aryna Creanga  -  

A doua seară FILIT

Whisky, fără gheață

„Nu există întâmplări. În seara zilei tale de naștere să îl ai în dreapta ta pe unul dintre scriitorii tăi preferați nu poate fi o pură întâmplare“, spune Robert Șerban, gazda pe care organizatorii celei de-a doua seri FILIT i-au pregătit-o scriitorului islandez Jón Kalman Stefánsson și întregului pu­blic strâns în sala Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ din Iași.

E 4 octombrie și, deși timpul deja și-a târât minutele cu puțin după ora 20.00, murmurul oamenilor pe care cartea i-a adus în sală nu sună nici pe departe ca unul obosit, care anunță sfârșitul unei zile. Șoaptele se amestecă mărunțel și câte un „vai, ce i-a nimerit!“, „o să-l iubești, o să vezi!“ se-aud de-a valma printre ropotele ușoare de aplauze. Dacă anul trecut Robert Șerban a scos pe masă, în cinstea invitaților săi, o sticlă cu vin, noua aniversare pare că n-ar fi avut cum să-i fi adus un alt cadou mai bun – decât in­spirația. Jón Stefánsson și Robert Șerban, deși au urcat împreună pe scenă de cinci minute, par că se știu de o viață. Își zâmbesc unul altuia și dialogul, deși introductiv, n-are cum să nu te prindă ca un clei.

În cărțile lui Stefánsson, așa cum spune gazda FILIT, „zăpada e un personaj“, așa că spartul gheții cu o sticlă de vin s-ar fi dovedit, aici, o faptă absolut imposibilă. Însă cu o sticlă de whisky proaspăt scoasă din ghiozdan, răceala și orice urmă de scepticism ies afară din teatru și lasă loc pe scenă doar umorului și plăcerii de a vorbi despre literatură. Scriitorii ciocnesc, Robert Șerban își arată bucuria sinceră, de copil, și într-o clipă își schimbă registrul personalității și sare direct în banca jurnalistului cultural cu temele făcute. Își avertizează personajul că va începe conversația simplu, cu o întrebare ușoară și, lăsându-te să aștepți o banală întrebare despre scris, aproape te șochează când te face să îți repeți în gând: „Unde ați fost pe 27.06.2016, la ora 22.00 – ora României“?! Scriitorul islandez zâmbește. Era acasă, se uita la fotbal și se ruga ca Islanda să bată Anglia. Sala se umple de chicote de râs și e clar că cei de pe scenă, pe lângă faptul că și-au descoperit iubirea pentru literatură, și-au descoperit unul altuia și un simț al umorului pe care încep să-și bazeze dialogul.

„Eu cred că m-am născut de trei ori“

În Islanda, țara în care unul din zece oameni publică cel puțin o carte în timpul vieții, nu ai cum să supraviețuiești fără să visezi și să faci loc literaturii în viața ta. Dacă viața scriitorului începe chiar atunci când începe să scrie, Jón Stefánsson spune că a lui a început la 21 de ani. „Eram departe de ideea de a scrie, dar vedeam că nu sunt ca toți ceilalți – ceva mă tulbura în permanență.“ Și atunci un profesor, la școală, i-a cerut să scrie o proză. „După ce am scris primul meu roman, atunci, am simțit cum toată tulburarea aceea s-a revărsat din mine.“

Atunci, spune el, s-a născut a doua oară. Prima oară a fost, firește, atunci când a apărut pe lume, iar cea din urmă când și-a completat identitatea, după plac. Pentru că Jón este un prenume islandez extrem de comun, iar numele Stefánsson îl poți găsi atribuit câtorva mii de oameni, scriitorul spune că a stat ceva timp să-și găsească cealaltă parte a numelui actual – Kalman. „Când l-am găsit, l-am pus lângă celelalte două și am zis că gata, ăsta-i! Mă simt ca acasă!“ E îmbrăcat în haine negre, elegante, pe care lumina caldă și ușor gălbuie alunecă din reflectoare. „Kalman, îmi place mie să cred, după ce l-am întors pe toate părțile, înseamnă și poet cu părul roșcovan – așa că mi se potrivește“, spune râzând și, ca cel mai contagios lucru din lume, râsul se răspândește până în cel mai îndepărtat colț al sălii mari sau al vreunei loje.

„Dacă Dumnezeu există, cu siguranță este poet, iar noi suntem poeziile pe care le scrie“

Când Stefánsson încheie de rostit un răspuns și publicul intră într-un soi de transă frumoasă, anesteziat, parcă, de bucurie, Robert Șerban ridică paharul de pe masă și-l îndeamnă amuzat: „Haideți, pentru inspirație!“. Oamenii chicotesc din nou și revin, încetișor la normal. Cu chicotitul și zâmbitul s-a confruntat chiar el, re­cunoaște scriitorul, făcându-și o vină. Când a avut primul interviu în Islanda, jurnalistul de atunci i-a făcut și o descriere, pe care a anexat-o articolului. „A scris despre mine că sunt mereu zâmbitor și, după ce am citit, n-am putut să gândesc decât: la naiba! cine-o să mai citească poeziile unui poet zâmbitor?“ Și în mintea lui, ca și în cea a multor cititori ai Islandei de atunci, poetul era un om destinat încă din start, fără vreo pre­zumție de nevinovăție, sufe­rinței și durerii. „Abia apoi am învățat că un om, de fapt, poate să sufere și zâmbind.“

„Sunteți un scriitor de andu­ranță?“ declanșează o întreagă serie de povestiri scurte, cu pauze de râs. Niciodată o carte n-a fost ceea ce a crezut scriitorul islandez că va fi. „Întâi, mi-am dorit să scriu un capitol din primul volum și m-am gândit că-mi va lua cam trei ore.“ I-a luat trei săptămâni și, de fapt, capitolul a fost construit din aproape 80 de pagini. „Când am ajuns la jumătatea primei cărți, mi-am dat seama că nu există nici o șansă să o termin de scris într-un singur volum, așa că era clar că va mai urma unul.“ Povestea s-a repetat și cu volumul al doilea și abia în cuprinsul celui de-al treilea Jón Kalman Stefánsson și-a îndreptat toate poveștile din Trilogia Fiordurilor către sfârșit. O carte bună, constată duetul scriitoricesc româno-is­landez din scenă, e o carte care te face să gândești și, pentru că îți pune în lumină diverse probleme ale lu­mii, devine automat periculoasă. Și începutul pericolului nu stă în nici un alt loc decât în poezie. „Poezia e începutul tuturor lucrurilor. Eu mereu am crezut că dacă Dumnezeu există, cu sigu­ranță este poet. Iar noi… poeziile pe care le tot scrie. Adică, uitați-vă la noi – unii mai frumoși, unii mai urâți.“

„Puteți să-mi definiți fericirea?“

Islanda, spune Robert Șer­ban, ocupă multe locuri de top în statisticile cercetătorilor. Chiar dacă te face să te gândești la artă și literatură, când spune că e una dintre primele țări din lume cu „cei mai fericiți oameni“, aproape că-ți explici de unde a apărut toată starea de bine pe care ușile teatrului au izolat-o bine și o țin în loc. „Da, știți, uneori cineva te sună, la anumite perioade de timp și auzi vocea de la capătul celălalt al firului spunând: Bună! Sunteți fericit? Iar noi, bi­neînțeles, vrem răspundem că da, să rămânem în top.“ Lanțul fericirii se mai întrerupe uneori, când câte un curios, avid al întrebărilor esențiale, precum mătușa scriitorului islandez, răspunde interlocutorului, cerând lămuriri: „Puteți să-mi definiți fericirea?“.

Până te gândești la o definiție pe care s-o crezi, privești către scenă și vezi că nimic parcă n-a fost mai simplu de găsit – unul dintre autorii tăi preferați, vorbind despre cum aurora boreală n-are cum să te plictisească niciodată pentru că, „nu-i așa? Acesta-i singurul lucru de care omul încă nu s-a săturat – frumusețea“. Fericirea e un festival de literatură și, la început de octombrie, se găsește la Iași.