Special FILIT  -  Eli Badica  -  

Svetlana Dorosheva e o scriitoare și ilustratoare din Ucraina, care a emigrat ulterior, împreună cu familia sa, în Israel. A fost interpretă, copywriter, art manager și creative manager în domeniul publicitar. A publicat până acum două cărți, ambele traduse în limba română și apărute la editura Baroque Books & Arts: Cartea din nufăr (2015) și În mintea copiilor (2018). Primul ei volum a avut un succes răsunător, fiind tradus în mai multe limbi și nominalizat la Premiul Național pentru cea mai bine vândută carte din Rusia, în anul 2016. De asemenea, a ilustrat numeroase alte cărți, multe dintre ele fiind selectate pentru diverse premii internaționale de ilustrație. Fiind una dintre invitatele celei de-a VI-a ediții a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, nu puteam rata o întâlnire cu Svetlana Dorosheva. Ne-am văzut la Casa FILIT joi, 4 octombrie, și am avut o discuție caldă, amuzantă și interesantă, așa cum sunt și cărțile acesteia și cum sper să fie și pentru dumneavoastră.

De unde vine pasiunea dumneavoastră pentru basme?

Pasiunea aceasta vine din copilărie, am fost un copil foarte bolnăvicios, așa că am petrecut mult timp în pat, iar tatăl meu îmi citea foarte multe basme. Era, de altfel, principala mea modalitate de a petrece timpul liber. Iar atunci când am intrat la facultate, am început să citesc mituri și basme din alte culturi și, încet, încet, asta s-a transformat într-o pasiune.

Cum v-a venit ideea primei cărți, Cartea din nufăr?

Inițial, ideea era complet diferită. La vremea aceea, aveam o carieră în industria publicitară – am lucrat timp de șapte ani în acest domeniu –, mă gândeam să încep să ilustrez, iar o carte este o modalitate foarte bună de a debuta și în această privință. Cea mai bună prietenă a mea intenționa și ea să-și schimbe domeniul de activitate, voia să-și facă o editură, așa că a sugerat să facem prima carte împreună. Ideea era să scriem despre zânele cotidiene, cele care ar fi responsabile pentru lucrurile mărunte, obișnuite, din fiecare zi, cum ar fi Zâna Șosetelor Vechi. Dar, firește, ăsta era un proiect mult prea ambițios pentru o primă carte, erau 365 de creaturi pe care trebuia să le aducem la lumină, cărora trebuia să le dăm viață și să le desenăm. Iar după aceea am rămas însărcinată cu cel de-al doilea copil, am emigrat, viața a mers mai departe. După vreo doi ani, după ce fusesem atât de acaparată de îngrijirea copiilor, am vrut brusc să reîncep să desenez, așa că mi-am căutat notițele. Era acolo o frază care mi-a atras atenția, suna aproximativ astfel: „acest elf va fi cercetător și-și va scrie obser­vațiile despre lumea oamenilor“. Atunci am avut un soi de reve­lație: asta e o idee pentru o carte întreagă! După momentul respectiv, mi-am petrecut șase ani din viață scriind și ilustrând această bruscă revelație.

Cum gestionați sintagme precum „o bijuterie grafică“?

Cine folosește cuvintele astea? A spus cineva asta despre cartea mea?

Editorul dumneavoastră de aici, Baroque Books & Arts, a scris acest lucru pe coperta a IV-a a ediției în limba română a volumului Cartea din nufăr.

Aha! Așadar, în primul rând, nu aflu lucrurile acestea decât întâmplător, ca acum, nu știu mereu ce se scrie despre cărțile mele. Și, chiar și când știu, e plăcut să citesc lucruri de genul acesta, dar nu au nici un impact concret asupra mea, tocmai pentru că eu sunt cel mai mare critic al muncii mele. E mai bine când vorbim despre proiecte vechi, simt tandrețe față de ele, sunt OK cu ceea ce am făcut în trecut. De obicei, sunt nemul­țumită de lucrurile la care lucrez în prezent, acolo duc bătăliile.

Pe de altă parte, uite, evenimentul de ieri (n.r. miercuri, 3 octombrie) ar fi trebuit să-i fi făcut ceva îngrozitor orgoliului meu, am fost primită ca un star rock, copiii mi-au adus să le semnez nu numai exemplarele din cărțile mele, ci și șervețele, tricouri, alte lucruri personale, mi-au cerut sfaturi și tot așa. Dar am familia care ne ține pe linia de plutire și pe mine, și pe orgoliul meu: copiii mei sunt interesați de animații, de manga, de Disney, Pixar, nu de „cartea mamei“, nu le pasă absolut deloc de ceea ce fac, iar asta chiar nu-mi lasă egoul să crească. Pă­rinții sunt, până la urmă, cele mai antice persoane din lume, nu-i așa? (Râdem.)

Pentru că în Cartea din nuferi există un simpatic capitol cu ritualurile oamenilor, care este obiceiul/ tabietul dumneavoastră preferat?

Hm… să mă gândesc. Am obiceiuri de rutină, da, cum ar fi cafeaua de dimineață sau fumatul, peste care nu pot să trec, dar am senzația că vrei ceva mai mult decât atât.

Într-adevăr.

Pot să-ți spun ce-mi trezește curiozitatea, vrei?

Desigur.

Sunt foarte curioasă în legătură cu ritualurile celor creativi, sunt convinsă că toți cei care sunt implicați într-un fel sau altul în industriile creative au anumite obiceiuri atunci când se împotmolesc, atunci când trebuie să-și stimuleze creativitatea, când au perioadele „deșertice“ și tot așa. Aș vrea să le aflu pe toate.

A doua carte a dumneavoastră, În mintea copiilor (Baroque Books & Arts, 2018), este foarte diferită de prima. Cum de? Cre­deți că un scriitor/ o scriitoare ar trebui să se reinventeze după fiecare volum pe care-l scrie?

Nu, cred că un scriitor sau o scriitoare e liber(ă) să facă orice își dorește, cât timp editorul e de acord.

Într-adevăr, a doua e foarte diferită. Și asta pentru că nu a fost deloc planificată. A apărut grație editorului, care a venit cu propunerea aceasta după ce a citit ce scriam pe blogul meu. A fost minunat cum am lucrat cu el la această carte, m-a ajutat enorm, a avut idei fantastice, de la idei și până la ilustrații. De exemplu, mi-a spus: cum ar fi dacă textele ar fi despre băieții tăi, iar ilustrațiile ar fi autobiografice, ar vorbi despre tine?. Mi s-a potrivit perfect!

Ce credeți că ar spune elfii despre cea de-a doua carte de-ale dumneavoastră?

Îți amintești că în Cartea din nufăr gnomilor nu le vine să creadă că oamenii și copiii sunt aceeași specie?

Da, pe copii îi văd superiori oamenilor.

Exact. Ca să răspund la întrebare, cred că elfii ar considera această a doua carte a mea una de studiu pentru specia copiilor, ar lua aminte la ceea ce scriu eu acolo.

Cât durează să desenați o ilustrație? Nu de alta, dar ele sunt atât de complexe, încât pare că vă ocupă enorm de mult timp…

Da, întocmai, așa este.

Pentru Cartea din nufăr, de exemplu, ilustrațiile mi-au ocupat mult mai mult timp decât ar fi astăzi, tocmai pentru că vorbim de­spre primele ilustrații pe care le-am făcut vreodată pentru o carte – debutul meu. Dar acum, pentru că am aproape zece ani în domeniu, aș putea spune că încă durează mult să desenez o ilustrație, dar perioada care e cea mai lungă, de fapt, e cea în care mă documentez și fac brainstorming – e imprevizibil, poate dura două zile sau două luni. Iar după ce această perioadă se termină, desenatul propriu-zis nu-mi ia mai mult de două-trei zile.

Care este procesul dumneavoastră creativ, începeți cu povestea, pe care apoi o ilustrați, sau cu desenele, cărora le dați apoi un sens și în scris?

Majoritatea celor care și scriu, și desenează știu că nu poți combina scrisul și desenatul, nu le poți face simultan, fie desenezi, fie scrii, deci ele nu se suprapun. De obicei, încep cu textul, pentru că ilustrația e dependentă de text. Dar, atunci când e atât textul tău, cât și ilustrația ta, începi să ai probleme, ți se pare uneori că ilus­trația s-a îndepărtat de text, așa că te întorci la acesta și îl completezi, apoi ilustrația nu se mai potri­vește, așa că te duci din nou la text și-l îmbogățești și tot așa.

Și când știți că sunt gata, că nu trebuie să mai reveniți nici asupra textului, nici asupra desenelor?

Ei, bine, asta se întâmplă întotdeauna într-un mod violent. Cum ar fi când un termen limită te întrerupe brusc și gata, trebuie să predai proiectul. Sau orice altceva care-ți impune să te oprești. Nu e voința proprie aproape niciodată.

Care au fost cele mai frumoase reacții pe care le-ați întâmpinat în legătură cu volumele dumneavoastră?

La evenimentul de ieri de aici, de la FILIT, am avut parte de o mulțime de reacții frumoase. Și surprinzătoare. Copiii au pus cap la cap până și un spectacol. M-a emoționat foarte tare, n-am mai avut parte de așa ceva.

Primesc multe mesaje de la cititori. Unele dintre ele sunt foarte personale și mă fac să mă simt foarte bine.

Să mă mai gândesc… Reacția care a avut cel mai mare impact asupra mea a fost aceasta: la început, când m-am apucat să scriu și ilustrez Cartea din nufăr, postam online fragmente în timp ce lucram la volum. Într-o zi, mi-a scris cineva și mi-a spus că vrea să-mi fie agent, să mă ajute să public cartea aceasta. La vremea aceea, pentru că nu știam mare lucru despre industria editorială, nu m-a impresionat foarte tare, dar acum, uitându-mă în urmă, realizez ce șansă imensă a fost, cum mi-a schimbat viața reacția aceasta. E satisfăcător. Tot așa mi-am cunoscut și editorul.

Nu e drept din partea mea să vă pun față în față cu un asemenea scenariu, dar, dacă ați fi nevoită să alegeți între a desena și a scrie, care ar fi decizia dumneavoastră?

Să desenez e un drog. Dacă nu desenez pentru mai mult de două săptămâni, devin incredibil de morocănoasă, sunt o persoană groaznică pentru cei din jur. Unii oameni au yoga sau meditația pentru a-i relaxa, pentru a le da o stare de bine, eu am desenatul. Scrisul, în schimb, e mult, mult mai ușor, vine natural – și asta pentru că desenatul e dificil, mai ales în momentele de început, ale primelor schițe. Așa că, dacă vorbim de o necesitate, de ceva fără de care nu aș putea supraviețui, atunci aș alege, cu siguranță, să desenez. Dacă ar fi să privesc lucrurile din perspectiva plăcerii de a face ceva, atunci aș alege scrisul.

La evenimentul de ieri de la Palatul Culturii (miercuri, 3 octombrie, întâlnirile clubului Logos, moderate de Serinella Zara), ați menționat foarte des în răspunsurile dumneavoastră știința sau chestiuni care țineau de acest domeniu. A fost surprinzător de plăcut. Care e legătura dintre știință, literatură și artă?

Știința e foarte interesantă. Citesc multe cărți de știință, chiar dacă uneori mi se pare că o fac cam superficial.

Vin dintr-o familie tehnică, să zic așa, tatăl meu e fizician, iar mama mea e programatoare. Nu există nici cea mai mica legătură cu arta în familia mea. Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care mi-am început atât de târziu cariera în domeniul acesta. În mediul în care am crescut, era de neimaginat să ai o carieră în artă; nu mi-a interzis nimeni să fac asta, dar nu au știut niciodată cum să se raporteze la dorințele mele de a profesa în industria asta. E mult mai ușor să te formezi în direcția în care părinții tăi profesează, te pot ajuta, fie și cu opinii, te pot sprijini în cunoș­tință de cauză.

Întorcându-mă, tatăl meu îmi mai trimite linkuri cu tot felul de articole științifice de citit, iar copiii mei – în special fiul meu cel mare – cu videouri. E interesant să vezi cum se schimbă perspectivele pe măsură ce timpul trece, ce îi interesează pe oameni, în ce direcții ne îndreptăm, cum văd oamenii lumea.

Să dau un exemplu concret. În Cartea din nufăr apare la un moment dat chestiunea cu pământul care este rotund. Editorul meu american mi-a spus că nu putem publica partea aceea, pentru că astăzi mulți oameni cred că pământul este plat și sunt multe discuții pe marginea aceasta, inclusiv științifice, așa că nu ar fi deloc amuzantă bucata aceea.

I-am spus că, totuși, sunt curioasă. Poate acesta este un exemplu suficient de bun ca să înțelegem că și oamenii de artă au nevoie de știință – poate că acum mai mult ca niciodată. (Râdem.)

Cum le putem transmite copiilor pasiunea pentru lectură?

Trebuie să folosim orice metodă ne e la îndemână – șantaj, presiune, mită, amenințări că le vom lua calculatoarele, gadgeturile etc. Orice funcționează. (Râdem.)

Ce ingredient trebuie să aibă o carte ca să vă atragă atenția?

O scriitură bună. Sigur, când răsfoiesc o carte, dacă are ilustrații, mă uit mai întâi la ele, dar aici e și un interes profesional – de aceea, de exemplu, nu mă pot abține să colecționez cărți ilustrate din toate țările în care călătoresc. Ca cititoare, mă interesează însă calitatea scriiturii. Asta mă cuce­rește pe loc.

Ce loc credeți că mai au poveștile în lumea noastră?

Cred că au același loc pe care l-au avut dintotdeauna. Mijlocul de a le transmite s-a schimbat, nu și rolul lor. Spunem constant po­vești, fie că le spunem în cărți sau prin viu grai, fie că le transpunem în filme sau jocuri pe calculator.

Anticipați moartea cărților sau sunteți optimistă?

Cartea și-a pierdut popularitatea, sunt date concrete, nu avem cum să contrazicem asta. Nu poate concura cu noile media, din păcate. Dar nu cred că va dispărea pentru totdeauna vreodată. Văd destinul cărților ase­mănător celui al discurilor pe vinil: vor fi căutate și deținute de elită, de grupuri mici de cunoscători.

Galerie foto