Mona Nicoară, directorul artistic al Festivalului Internațional de Film Documentar de la Arad – fARAD, trece în revistă highlight-urile celei de-a cincea ediții (3-7 octombrie 2018) și ne explică importanța acestui festival a cărui politică curatorială e să arate diversitate formelor pe care le ia documentarul. Tema actualei ediții e Trup/ Suflet.
Pentru că nu te-am intervievat până acum, o să te întreb – chiar dacă festivalul e la a cincea ediție – cum v-a venit ideea unui festival de documentar și de ce în România, unde există deja atâtea festivaluri? Nu era suficientă munca pentru Making Waves?
Primăria și Centrul Municipal de Cultură din Arad și-au dorit un eveniment cinematografic local, drept care și-au luat ca aliat Asociația FilmETC, organizația fondată de Corina Șuteu împreună cu Oana Radu și Mihai Chirilov (aceeași echipă responsabilă pentru Making Waves, festivalul de film românesc de la New York), care a propus organizarea unui festival de film documentar și mi-a oferit șansa de a-l curatoria. A fost tentant: înainte de asta, Aradul nu avea festival de film, dar avea deja o tradiție a filmului experimental, prin grupul kinema ikon. În plus, autoritățile locale au preluat și renovat un vechi cinematograf, Cinema Arta, unde, cu sprijinul esențial al celor de la Film111, am și deschis festivalul – și care a fost urmat de alte două săli redeschise de autoritățile locale. E ceva unic în țară (din păcate). E un privilegiu să ți se dea ocazia să crești un festival în aceste condiții.
Ce politică curatorială ai?
E destul de simplu: mă interesează diversitatea formelor pe care le ia documentarul, așa că încercăm să aducem la Arad filme captivante din marile festivaluri, care reflectă noi direcții formale din întreaga lume. fARAD-ul e un fel de „gateway drug“, cum se zice în engleză, pentru documentarul de artă, un fel de terapie de șoc de câteva zile care contracarează noțiunile simpliste gen Discovery sau Teleenciclopedia și deschide publicul către filmul de artă, către documentarul de cinema. Temele din fiecare an (trecut/ prezent, portrait/ landscape, celebritatea) vin destul de organic, din filmele pe care le vedem și eu și Mihai Chirilov de-a lungul anului.
Anul acesta am decis să aducem filme despre intimitate, iubire, despre complexitatea noastră interioară, sexualitate, și să deschidem festivalul cu Nu mă atinge-mă, curajosul hibrid de ficțiune, documentar și film experimental cu care Adina Pintilie a câștigat Ursul de Aur la Berlin anul acesta. Se întâmplă că ultimii doi ani a fost o recoltă foarte bună de documentare despre relația dintre trup și suflet, cu vectori formali și emoționali foarte diverși, care sper că vor atrage publicul către fARAD 2018.
Care sunt highlight-urile ediției din acest an și care sunt preferințele tale?
În afara filmului de deschidere, care e evenimentul cinematografic incontestabil al anului, și a celui de închidere, deliciosul Dream Boat, unde avem norocul să putem aduce, pe lângă regizorul filmului (Tristan Milewski), și pe compozitor (My Name Is Claude), un DJ cunoscut din Berlin care ne va anima și petrecerea de închidere, avem o selecție foarte incitantă: premiera națională Roll Red Roll este despre cultura violului în liceele americane (un subiect care din păcate și-a redovedit actualitatea în ultimele săptămâni, după revelațiile legate de judecătorul nominalizat de Trump la Curtea Supremă).
Apoi, Obscuro Barroco, o altă premieră în România, este un film experimental de o frumusețe rară despre Rio de Janeiro, o metropolă proteică, care merită văzut pe ecran mare. Filmul lui Mihai Dragolea, PhoeniXXX, depășește cu inteligență prejudecățile și stereotipiile despre lucrătoarele în videochat din România într-un cinéma vérité foarte curat, iar Am o mică problemă este un film frenetic ca un videoclip despre efectele letale ale cenzurii asupra unui cunoscut artist chinez, Ren Hang. Finalmente, Sexpertul vă răspunde e un film de public care aduce din India o grămadă de umor, inteligență emoțională și subiecte de curiozitate universală.
Mi-e destul de greu să aleg, dar preferințele mele merg către trei filme care doar aparent nu sunt pentru toată lumea: Artistul și perversa, despre o iubire pe cât de aparte pe atât de adevărată dintre un compozitor austriac, descendent al unei familii naziste, și soția și „sclava“ lui, descendentă a sclavilor africani aduși în America de Nord; Queerama, un fascinant film de montaj despre reprezentarea identităților alternative în arhivele de film și televiziune din Anglia; și proiecția de arhivă de anul acesta, documentarul marelui Pier Paolo Pasolini Întâlniri despre iubire, care, deși e despre Italia de acum mai bine de 50 de ani, ar putea la fel de bine să fie despre România de azi.
Sunteți printre puținele festivaluri de film de la noi care au și o componentă de training pentru profesioniști. Cum ați gândit Laboratorul fARAD?
Și TIFF, și One World, și alții încearcă să contribuie, fiecare în felul lui (training, sesiuni de pitching etc.) la propășirea micii și firavei noastre industrii de film. Noi am decis să contribuim cu un laborator, un fel de seră în care ne îngrijim de filme documentare aflate în cel mai vulnerabil stadiu – cel de dezvoltare. De multe ori acesta e stadiul în care avem cel mai mult nevoie de sprijinul colegilor de breaslă care au mai trecut prin același proces, ca să ne solidificăm viziunea, să ne lămurim instinctele artistice și să ne facem o comunitate de sprijin profesional înainte să ne bată vânturile finanțărilor și să dea peste noi presiunile pieței și pericolele de deraiere.
La asta se adaugă, în fiecare an la cererea publicului, un workshop de sunet ținut de Dana Bunescu, care nu e doar un montor și un partener creativ total, dar e și o împătimită a sunetului care știe pe pielea ei cât de puțină școală se face în țară despre asta.
Spectatorii de film documentar te știu înainte de toate ca regizor. A trecut ceva timp de la Școala noastră, iar de curând ai terminat un documentar despre Nina Cassian. Ce te-a atras la subiectul Nina Cassian și când vom vedea acest film în întregime (o parte din el a fost arătată la Festivalul One World)?
Ca mulți români, știam poezia Ninei de mică. În anii ’80, când am început să scriu poezie, m-am reîndrăgostit de ea descoperind volumul Loto Poeme, o nebunie avangardistă care, în negura acelor ani, mi-a spus, prin fiecare pagină, că libertatea creativă nu ți-o poate lua nimeni. Dar dacă Ada Solomon nu ar fi venit să îmi propună să facem un film nu cred că aș fi avut curajul să o fac de una singură: când avusesem ocazia să o cunosc pe Nina la New York fusesem prea intimidată să mă gândesc la ceva inteligent de spus, darmite la făcutul unui film!
Ada însă voia de multă vreme să facă un documentar despre Nina Cassian, căreia îi fusese apropiată—Alexandru Solomon crescuse practic cu Nina în casă. Cred că ne-am îmbărbătat una pe alta și am adus-o și pe Dana Bunescu, care este coautor al filmului, în proiect.
Am abordat filmul ca pe o meditație despre relația pe care o avem fiecare dintre noi cu trecutul, despre asumarea alegerilor în viață, dar și despre libertatea interioară a fiecăruia dintre noi. O să apucați să vă faceți o părere când va ieși filmul în cinematografe, cel mai probabil în 2019.
FOTO: Ciprian Hord/Avangarda Crepusculară