Cronică de carte  -  Ioan Alexandru Tofan  -  

Citind ultima carte a lui Ștefan Afloroaei (Fabula exis­tențială. Cu privire la distanța dintre a trăi și a exista și alte eseuri, Polirom, 2018), mi-am lămurit o problemă „de metodă“ pe care o aveam încă de la lectura câtorva dintre celelalte cărți ale sale, cum ar fi Întâmplare și destin (1993), Lumea ca reprezentare a celuilalt (1994), Metafizica noastră de toate zilele (2008) sau Privind altfel lumea celor absurde (2013).

Viața de zi cu zi, gesturile mărunte sau relațiile obișnuite, cuvintele rostite în mod cotidian sau lucrurile pe care le mânuim fără să ne punem problema vreunei excelențe tehnice articulează, în­tr-un prim moment, un spațiu și un timp domestice, familiare, o „locuință“ confortabilă de la fereastra căreia, la răstimpuri, este privită lumea1. La o privire mai atentă însă, aceste familiarități se găsesc traversate de tot soiul de transcendențe, alterități și întrebări grave.

În textura cotidianului, în lucrurile mărunte sau în întâmplările nesemnificative stă o neli­niște care marchează, în lumea aceasta, o spărtură spre cealaltă, o falie dincolo de care se aude în surdină o muzică supralumească și de unde străbate o adiere a neverosimilului: sentimentul straniu al destinului, ivit pe neașteptate, bucuria în fața unei frumuseți ascunse, luminarea la aflarea unui înțeles trecut cu vederea sau, într-un alt registru, pacea rugăciunii sau lacrimile paradoxale ale căinței. Toate aceste „transcen­dențe“ fac din simpla locuire a lumii o problemă, formulabilă la infinit.

Distanța față de sine, privirea propriei vieți ca într-o oglindă fac irelevant locul vorbitorului

Problema „metodologică“ este: cum se poate vorbi despre neli­niștea cotidianului, despre urmele celeilalte lumi, când ele se ivesc pe chipul acesteia? Ștefan Afloroaei găsește, în cartea despre care vorbesc aici, o soluție: printr-o fabulă. Așadar, nu prin „munca“ sobră a conceptului, nici prin fantezia liberă a literaturii.

Înrudită oarecum cu aceasta din urmă, fabula „constituie locul de probare al unei existențe trăi­te, unde aceasta intră în dispută cu sine și se expune ca atare, se verifică «pe viu» ea însăși. (…) Ea probează un mod de existență, ceea ce înseamnă că atât viața cuiva anume, cât și lumea acesteia se anunță în una și aceeași re­prezentație“ (p. 8).

Ca piesă de teatru ce se des­fășoară pe o scenă paradoxală, nelocalizabilă tocmai datorită caracterului ei „intermediar“, multiplu, fabula vorbește despre un personaj care face o experiență: a propriei vieți, a lumii în care trăiește, a întâmplărilor care îl prind în jocul lor. Ca atare, este concomitent viață, dar și „încercare“ a acestei vieți, discurs asupră-i, întrebare. În varianta vulgară a fabulei, este deopotrivă pățanie și morală. După cum explică Ștefan Afloroaei pe urmele lui Nietzsche, distincțiile metafizice dintre realitate și apa­rență, dintre adevăr și fals se șterg. Distanța față de sine, privirea propriei vieți ca într-o oglindă fac irelevant locul vorbitorului, al subiec­tului fabulei. A vorbi despre sine înseamnă a participa, concret și deplin, la propria existență, nu a lua o poziție în afara ei. La fel, lumea sau faptele care o compun nu sunt nici ele, în soliditatea lor semeață, inteligibile în afara fabulei care le pune în scenă. Mundus est fabula, notează discret Descartes pe un portret care-l reprezintă, realizat de Jan Baptist Weenix, dar nu este locul aici pentru a intra în mizele spusei carteziene.

Așadar, soluția discursivă a fabulei pune în scenă distanța constitutivă față de sine a omului, aflat în mijlocul unei experiențe esențiale: aceea că familiaritatea aparentă cu lumea nu este deplină sau definitivă. La fel ca „fabula mistică“ a lui Michel de Certeau, „fabula existen­țială“ este un bricolaj de fragmente discursi­ve, scene și personaje incomplete, date istorice, imagini și ficțiuni care nu „reprezintă“ o realitate, ci „înființează“, ca un act de limbaj, problema gravă, cutremurătoare a propriei vieți.

„Sinteza“ căutată nu este nici un imperativ moral ultim, nici vreun enunț metafizic

Această problemă se formulează, în termenii lui Ștefan Afloroaei, ca diferența dintre a trăi și a exista: înrudită cu ea, problema sensului și a nonsensului, a pu­tinței de a remodela, într-un moment de cumpănă, traseul biografic, al recunoașterii sau al ratării semnelor destinului.

Aleg, dintre multele exemple culese de autor din literatura contemporană sau clasică, din istoria filosofiei sau, pur și simplu, din lumea înconjurătoare, unul singur. Experiența terorii carcerale, coextensivă cu totalitarismele secolului XX, face să survină un personaj cu adevărat excepțional: pe cel care regăsește, în nebunia înconjurătoare, resursele inepuizabile ale unui sens luminos, nobil, binefăcător. Nicolae Steinhardt este exemplul cel mai grăitor, alături de Alexandru Mironescu, Mir­cea Vulcănescu sau Petre Țuțea. Aceștia formulează, odată cu povestea propriei vieți, și o situație metafizică: „De această dată, viața dusă pare uneori o schemă sumară, se restrânge la câteva acte și gesturi, însă faptul de existență apare mai evident ca niciodată. Poți spune acum că omul există, este el însuși, chiar dacă în unele clipe pare să nu mai trăiască în chip real“ (p. 169).

A trăi și a exista, aparent sinonime la căldura „căminului“ lumii familiare, se regăsesc aici într-un raport invers proporțional. Cei trecuți printr-o astfel de expe­riență duc, în același timp, „vieți diferite“: își iartă, în mod neverosimil, torționarii, transformă spa­țiul carceral în loc binecuvântat al botezului, măsoară timpul în mod necro­nologic, prin intensitatea unor durate subiective. Jurnalul fericirii sau, cu un exemplu din cartea lui Ștefan Afloroaei, povestirea lui Tolstoi, Stăpân și slugă sunt fabule ale acestei situații limită a „vieților multiple“, iar „sinteza“ căutată nu este nici un imperativ moral ultim, nici vreun enunț metafizic cu privire la identitatea persoanei. Este o exclamație care provine din con­cretețea vieții, din bucuria unui consimțământ (ca în cazul lui Vasili Andreici, personajul lui Tolstoi) acordat miracolului întâlnirii cu sine sau din transformarea problemei, a neliniștii în chiar materie a sensului, a ghicitorii de dezlegat. Fabulele din cartea lui Ștefan Afloroaei nu au concluzii didactice: ele „înscenează“ problemele pentru a arăta, prin chiar faptul că pot fi povestite, închegarea lor posibilă.

NOTĂ: Găsesc o frumoasă poveste despre o astfel de locuire la Horia Bernea, într-un text ascuns printre minunățiile Muzeului Țăranului Român și apoi reluată într-un volum: „Cândva am încercat să cumpărăm o fereastră, un fragment de casă veche care fusese desfăcută şi stivuită într-o latură a curţii. Cât ceri pe ea? l-am întrebat pe stăpânul casei. Nu cer nimic. Dacă vă trebuie, puteţi s-o luaţi. Dar nevasta lui a intervenit şi a zis, nu. La toată insistenţa noastră a dat cu încăpăţânare acelaşi răspuns. Nu! într-un târziu a adăugat: Cum să vă dau fereastra? Toată viaţa am privit lumea prin ea… Mănăstirea, fereastră deschisă spre Dumnezeu“ (Horia Bernea, Câteva cuvinte despre muzeu, cantități, materialitate și încrucișare. Irina Nicolau și Carmen Huluță, Dosar sentimental, Liternet, 2003, p. 90).