Tot citind si aflind informatii despre scriitor din variatele sale „autodenunturi”, inca nu-l vedeam inchegindu-se din acea puzderie de personaje roind, printre care Beethoven, Stan si Bran, cele sase matusi, „adevarul integral”, Caragiale si Isaac Babel.
Or, in frumoasa seara electronica despre care vorbeam, Cosasu scria un articol despre barbi. Nu, nu era vorba de vreun acces violent de patafizica: pur si simplu scriitorul citise undeva ca barba a revenit in moda la Paris, ca, adica, ea a scapat de blestemul lui Marx-si-Engels, ca nu mai era un simplu semnal gosist. Semnificatia politica a barbii trecea in uitare, sensul acesteia devenind cel, binevenit, de ornament estetic. Radu Cosasu considera ca momentul merita un imn, drept care i-l si inchina, reluind cu entuziasm strigatul cu care isi incepea fiecare dimineata regizorul din All That Jazz: „Vivaldi!”. Barbile se dezideologizau! Vivaldi! politica nu mai dicta modei! Vivaldi! Intr-o singura exclamatie, intregul entuziasm al autorului prindea altitudine si putere de sugestie, contaminind si cititorul. Caci „Vivaldi!” nu e un simplu „Vivat!”. Aici e vorba de altceva, mai profund si mai parsiv. E vorba de muzica.
Nu am gasit o modalitate mai directa decit aceasta de a vorbi despre muzicalitatea extraordinara din textele „cosasiene”, despre calitatea lor incantatorie si, consecutiv, incintatoare. Sa fie de vina aici lectiile de pian din adolescenta de care tot povesteste autorul? Sau, dimpotriva, sa fie vorba de obligativitatea prezentei retoricii in textele de tinerete ale autorului, scrise prin gazete in anii ’50, cind acesta se straduia sa convinga poporul sa dea tarii (de exemplu!) cit mai mult carbune?
In orice caz, muzica e o cheie care permite accesul catre cartile lui Radu Cosasu. Frazele lui, atit de bine cintarite, trimit de la sine catre aceasta arta a cantitatilor. Constient de asta, autorul profita si, adesea, in cartile sale, imparte ample paragrafe sub forma de versuri sau chiar versete, in maniera pedagogica prin care Tudor Vianu incerca sa ne convinga de lirismul Amintirilor din copilarie despartind in versuri inceputul partii a patra a cartii. Rabdator cu cititorul neinvatat, Cosasu isi fragmenteaza singur fraza ca acesta sa-i poata asculta cadenta si sonoritatea. Este o buna lectie aici, utila in vremuri cind nu doar vechea arta a retoricii, dar si zilele profesoarei de piano au trecut de mult. Daca nu mai avem astazi de unde invata misterele tempo-ului si ale solfegiului, am putea sa invatam muzicalitatea de la maestri precum Radu Cosasu.
Cu totul ingenios se arata autorul in montajele editoriale
In jungla unui bloc de gheata, cartea pe care scriitorul o retipareste acum, integrind-o ciclului Supravietuirilor, se deosebeste de toate celelalte volume din serie, ea avind o geneza aparte. Este o „Supravietuire” mai discreta decit cele cunoscute, in sensul ca intentia autofictionala e mult disimulata. In forma colajului de citate din presa cotidiana, de biblioteca Babel a faptului divers, cartea nu prea pare sa contina obisnuitele detour-uri ale memoriei autorului. Seamana cu o opera impersonala, cu o proba de vesela eruditie efectuata asupra nimicurilor comune petrecute in toata lumea. Un sef de fanfara francez se pensioneaza. Un guard helvet de la Vatican dezerteaza. O femeie traverseaza singura, in barca, Pacificul. Stiri neutre, exotisme de magazin de duminica, ciudatenii simpatice culese de nicaieri de catre un ins care declara fara rusine ca adora sa-si murdareasca miinile cu cerneala tipografica. Insa acesta este doar aspectul de suprafata al cartii, cel de mozaic sau de almanah, bun pentru cititorul de tot naiv. Bineinteles, Cosasu este delicios si la acest nivel, insa tulburator devine abia la urmatorul…
Unele evenimente decupate au un statut de-a dreptul simbolic, aspirind la universalitate. Curiozitatile etnografice, informatiile cu caracter „definitiv” asupra domeniului privat sau local, statistica matrimoniala dau senzatia ca fixeaza reguli ale umanitatii in genere: „In Anglia un milion si jumatate de casatorii sint periclitate de sforaitul unuia dintre soti”. Daca o astfel de problema ameninta armonia unei atit de consistente felii demografice, probabil ca Pamintul nu e un loc prea neplacut de vietuit. Sau, in alta parte: „In anunturile matrimoniale vest-germane se solicita foarte mult simtul umorului:/barbatii promit calatorii,/femeile iubesc sportul”. Simpla statistica se transforma in poezie. Genurile omenescului se cauta si se regasesc la infinit, intr-o promisiune de perpetua fericire. In aceasta situatie, ce poate fi mai imbucurator decit sa afli, de pe panourile electronice pentru reclama din Piccadilly Circus, ca „Alan Margolis o iubeste pe Penny Wise”? Autorul desprinde din fluxul de informatii al lumii acele stiri suspecte de a avea o cantitate excesiva de elocventa lirica. Reluate la intervale, ele formeaza o frumoasa muzica.
Cu totul ingenios se arata autorul, apoi, in montajele editoriale care ii permit sa combine o stire din categoria faptului divers cu o tema personala, cu o reminiscenta livresca, cu o fraza din tezaurul de intelepciune cliseistica al umanitatii. Un cetatean scapa de condamnarea la moarte intr-un proces in urma unei depozitii inocente a nevestei. Cetateanul se numea Joseph Kaczmarczyk – Joseph K., in grafia autorului. De unde: presa lumii este plina de ecouri literare. In alta parte, aflam ca Jean Jacques Cousteau a inceput sa testeze pe tapi comportamentul organismului animal la presiuni subacvatice. Tapii crapa. Cosasu gloseaza inspirat: „Poate ca tapii au dreptate a…th Daca fara ispasire, simboluri si experiente unice nu se poate trai, atunci sa mai treaca si alte animale de serviciu la simbol! Noi, zic, tapii, ne-am facut datoria… „. Un individ serbeaza 12 ani de activitate in cimpul muncii ca fizionomist de cazino. O indeletnicire balzaciana: trebuie sa detecteze caracterul oamenilor dupa fizionomie, trecutul si intentiile lor intr-un rid sau un gest.
Bine zice atunci autorul: „Sa fim speriati ori de cite ori vom descoperi ceva care nu este in Comedia umana. Nu vom avea multe ocazii de panica”. Faptul divers rimeaza cu literatura lumii. Modulatia muzicala a frazei incepe sa antreneze in balansul ei zacaminte intelectuale pe care le stiam bine asezate, la locul lor. Coincidente bizare, de nu chiar corespondente ca-n Baudelaire, invadeaza mapamondul. Micile evenimente ale lumii, dramele familiale si jafurile din banci, performantele sportive si copiii care fug de injectie in padure incep sa vorbeasca, cu ajutorul autorului, intr-o limba ciudat de familiara.
Dar nivelul de maxima rezonanta nu este inca atins pina cind telexul international nu incepe sa dea vesti despre autorul insusi. Ispravi locale, petrecute la celalalt capat al lumii, intra in dialog cu cele mai intime pagini ale trecutului personal. Astfel, un mic episod demn de Hitchcock are loc in Florida, unde „mii de gasteropode, de doua ori mai mari decit pumnul, furioase, salbatice chiar, devasteaza case, inghit tot ce li se pare comestibil si distrug ce gasesc in cale. Ziaristii afirma textual ca «melcii din Florida sint constienti de forta lor» si «autoritatile federale sint preocupate de atacul lor»… De atacul melcilor? Da, domnule, de atacul melcilor!”. Tulburat, autorul se revolta la o asemenea invazie impotriva firii: „Imi vine sa innebunesc. Si innebunit sa le urlu cum stiu eu: «Porcilor!» – ba nu: «Asasinilor! Jos balele de pe Florida!»…”.
Acest excelent episod, legind atit de bine bufona istorie din Florida cu racnetul unui veteran al strigatului antiimperialist „Jos labele de pe Coreea!”, arata de ce editia de fata a Blocului de gheata al lui Cosasu are tot dreptul sa faca parte din seria celebrelor Supravietuiri. Vorbind despre melci, prozatorul tot despre ale vietii sale valuri vorbeste. Si nu doar despre trecutul militant de pe vremea cind „servea Republica Populara Romana”. Deoarece istoria gasteropoda are loc la numai un an de la momentul cind miscarea primavaratica de la Praga tocmai „atrasese” spre ea „norul de hidrogen” imens al Armatei Rosii invadatoare. Revolta se exprima prin parabola contorsionata a potopului de melci, apt sa stirneasca furii care ar putea parea isterice de n-ar fi contextul. Ei bine, asta nu mai este esopism, asta e poezie curata!
Volumul ramine unul exemplar pentru scrisul lui Radu Cosasu
S-a vorbit, in legatura cu scrisul lui Radu Cosasu, despre autofictiune, trimitindu-se, cu eruditie, spre posibilitatea insertiei prozatorului in virsta postmoderna a literaturii. Literatura acestuia, vorbind despre filmele anilor ’40, sedintele anilor ’50, atacurile de panica ale anilor ’60 si asa mai departe, se vedea astfel „actualizata”, contemporana cu febrele literare douamiiste. Numai ca divagatiile „inutile” ale lui Cosasu au o sansa mai mare decit autofictiunea pentru a-si pastra actualitatea si vivacitatea: ele sint, dintotdeauna, niste nesfirsite exercitii etice, arpegii pe teme morale. A se citi paginile despre scriitor si responsabilitatile acestuia, caruia nu-i sint permise „mica ticalosie de azi, porcaria de miine” facute in numele „Oooooperei”. A se citi numeroasele pledoarii pentru nuanta, pentru masura in judecata („ma pricep la oameni vii, deci, la maimute”), dar si pentru curajul de a fi patetic si sentimental.
Literatura scrisa de Cosasu n-are nevoie sa se acomodeze cu timpurile noi, dovada fiind chiar acest volum perfect valabil care reia fara scaderi, ba chiar dintr-un unghi nou de lectura, un volum vechi de aproape 40 de ani, excelent executat in unitatea sa de fraza si constructie. De aceea mi se pare ca ultima secventa nou adaugata, preluata, daca nu ma insel, din Autodenunturi si precizari, nu se potriveste prea bine cu armonia diferita a Blocului de gheata. Volumul ramine unul exemplar pentru scrisul lui Radu Cosasu: muzical, suplu, dind impresia autenticitatii, a coerentei unui om cu sine insusi.
… Si se mai spune ca muzica este arta cea mai lipsita de morala!
Radu Cosasu, Supravietuirile (6): In jungla unui bloc de gheata,
colectia „Egografii” Editura Polirom, 2007
(in curs de aparitie)