Filmul care a deschis Cannes-ul anul trecut (în afara competiției), Fantomele lui Ismaël, a ajuns și pe ecranele din România.
Numit de „Variety“ un „pseudo-selfie cinematografic“, filmul e o operă autoreferențială despre un regizor (Mathieu Amalric) care, în pragul realizării unui nou film, e tulburat de apariția fostei soții Carlotta (Marion Cotillard), dispărută în urmă cu mulți ani. Această reîntoarcere a unei fantome din trecut îl obligă să revadă pasaje din propria viață și îi dă peste cap actuala relație cu matura Sylvia (Charlotte Gainsbourg), un astrofizician care-l adunase aproape de pe drumuri după dispariția Carlottei. Apariția intempestivă a misterioasei Carlotta provoacă flashbackuri și subploturi care duc povestea în toate direcțiile, misterul personajelor fiind elementul coeziv al filmului. „Pentru a fi interesant pentru spectator, fiecare personaj trebuie să conțină un mic mister, o comoară ascunsă“, spune Desplechin în interviuri, apărând dreptul fiecărui personaj de a nu se dezvălui cu totul până la sfârșit.
Filmul are două versiuni, una de 114 minute – care a fost arătată la Cannes – și alta cu 20 de minute mai lungă, un director’s cut. La conferința de presă de la Cannes cineastul a spus că varianta mai scurtă e mai intelectuală, iar cea lungă mai sentimentală. În interviuri, Desplechin mai spune că Ismaël e tot ce i-ar plăcea să fie, dar îi e frică să fie, pe când unii critici au încercat să găsească referințe la realitate pentru a-l scuza, poate, de tentația de a spune totul dintr-o dată. Cinefilii vor găsi în filmul acestui regizor, el însuși cinefil, trimiteri la filme cult cum ar fi Persona lui Bergman sau Vertigo de Hitchcock (de unde preia numele Carlottei). De fapt, Desplechin și-a construit filmografia ca pe un organism viu cu personaje care reapar în alte filme și actori-fetiș (cum e Mathieu Amalric), dar mai ales cu presupuse referințe autobiografice păstrate în umbră. Programatic sau nu, aceste referințe autobiografice sunt preluate în timp și de spectatorii lui fideli.
Mamma mia! O luăm de la capăt reîncălzește supa la 10 ani după succesul înregistrat de Mamma mia!. În caz că nu l-ați văzut încă (deși e pe ecrane din luna iulie, dar deh! – noi eram în vacanță), iată la ce să nu vă așteptați.
În primul rând, nu vă așteptați la mai multă acțiune ca data trecută. Scenariul e construit pe prezent și trecut, urmărind-o pe Sophie (Amanda Selfried), care se pregătește de inaugurarea hotelului visat de mama ei, Donna (Meryl Streep), în Grecia, dar și pe Donna tânără (Lily James) care descoperă Grecia și pe cei trei bărbați viitori prezumtivi tați ai lui Sophie. Ca și data trecută, povestea e doar un suport pentru momentele muzicale, care au o anumită exuberanță fără a fi grozave ca realizare. Faptul că Meryl Streep lipsește aproape tot filmul nu înseamnă că se cântă mai puțin fals. Melodiile trupei ABBA susțin filmul și le dau actorilor energie să joace și să cânte așa cum pot, dar momentele muzicale nu îți fac decât poftă să asculți originalele. Iar când apare și Cher, pe post de bunică lucrată parcă în CGI, îți dorești să i se fi dat mai mult să cânte, pentru că e singura din distribuție care știe să o facă. În rest, glumițe de sexagenare, hăinuțe bleu, dansatori aleși corect politic (unii mai grăsuți sunt puși în față să se vadă) și Croația pe post de Grecia. O consolare există – finalul atât de măreț sugerează că nu va exista și Mamma mia 3!
Fantomele lui Ismaël/ Les fantômes d’Ismaël – de Arnaud Desplechin, cu: Mathieu Amalric, Marion Cotillard, Charlotte Gainsbourg, Louis Garrel, Alba Rohrwacher
Mamma mia! O luăm de la capăt/ Mamma mia! Here We Go Again – de Ol Parker, cu: Lily James, Amanda Seyfried, Christine Baranski, Julie Walters, Pierce Brosnan, Colin Firth, Stellan Skarsgard, Dominic Cooper