Una dintre observatiile de suprafata a acelora care au ajuns la cartea dumneavoastra a nascut o intrebare: cum pot sta in cuprinsul aceluiasi volum doua analize despre evolutia intelectualilor sub doua regimuri socialiste, dar totusi atit de diferite: cel din fosta RDG si din Romania?Intentia mea a fost sa fac, in primul rind, o analiza istorica a sistemului scolilor de partid, a invatamintului de partid, care nu a beneficiat de studii pe masura insemnatatii si indelungii existente a acestor institutii. Aceasta cercetare mi-a fost prilejuita de o sedere la Berlin de doi ani.
Am pornit deci de la institutiile de acolo, iar elementele comparative le-am strins de unde am putut, din Romania in primul rind, din Rusia, respectiv din fosta URSS, in asa fel incit sa pot avea o vedere de ansamblu asupra istoriei acestui tip de institutii. Nu am avut aceleasi tipuri de date ca sa pot face o comparatie…
Chiar subliniati undeva in volum ca nu e vorba de o lucrare comparatista neaparat.
Nu. Sint lacune de o parte si de alta, dar acesta este riscul meseriei, ca sa spun asa. Trebuie sa iei datele care iti sint accesibile si sa te descurci in functie de ele, stiind ca niciodata nu vei obtine totul si tinind cont inca o data si de durata istoriei, si de multimea institutiilor propriu-zise care compuneau acest univers al scolilor de partid. Dar, intr-adevar, inca o data, sint elemente de comparatie intre cele doua scoli, in primul rind ca exista o cronologie comparabila – in ce moment au trecut de la faza, sa spunem, de simple sectii ale scolii cominternului la cea de institute provizorii ale partidelor din cele doua tari comuniste de dupa razboi, apoi s-au dezvoltat, au traversat faze asemanatoare, au capatat statute comparabile in sistemele de invatamint, politic si invatamint general, universitar din cele doua tari. Deci din punctul acesta de vedere, structurile erau cit se poate de asemanatoare, diferentele tinind de culturile specifice ale celor doua tari, de traditiile marxiste mai mult sau mai putin existente.
Unul dintre criticii care au dedicat articole cartii dumneavoastre este Paul Cernat. A scris in „Observator cultural” si vorbea despre primele doua sute de pagini in termeni precum „admirabile”, „complete”, in timp ce a doua parte ar suferi prin lipsa unei cercetari si a unei documentari la fel de temeinice. De exemplu, Academia Stefan Gheorghiu nu beneficiaza de o analiza poate atit de laborioasa precum ati facut-o in cazul primei parti cu scolile fostei RDG. Cum raspundeti acestui repros?
Eu mi-am asumat limitele, nu puteam sa le fac pe toate, adica am dispus de doi ani de cercetare, pregatirea terenului. Nu am lucrat direct, am avut acces la unele documente de arhiva si la niste date statistice prin colaborarea unui coleg care a lucrat in aceste arhive de la Stefan Gheorghiu din Bucuresti, dar nu am facut o cercetare propriu-zisa pe Scoala Stefan Gheorghiu in aceeasi masura cu cea pe care am facut-o la Berlin. Din acest punct de vedere, este o critica pe care mi-o asum. Totusi cred, inca o data, ca felul in care am putut reconstitui istoria acestei institutii si am putut analiza structura ei da mai mult de inteles si pentru istoria romaneasca, chiar daca istoria romaneasca dezvoltata. Asta este, cred, interesul unei asemenea contributii. Stiu ca este o tinara care face un doctorat pe Stefan Gheorghiu. Am avut o colega la inceputurile acestui proiect de cercetare, care se numeste Mariana Ioan si care a facut o lucrare, echivalentul masterului sa spunem, pe Stefan Gheorghiu. Deci au existat si alte studii. Nimeni nu revendica exhaustivitatea, dar cred ca studiul meu a fost primul studiu de proportii pe aceasta tema. Acum, in ceea ce priveste cealalta critica, studiile care sint regrupate in partea a doua a cartii nu se intemeiaza pe o cercetare la fel de indelungata si pe niste date empirice la fel de sistematic prinse ca in prima parte. Iarasi, a fost un risc asumat, acela de a pune alaturi doua tipuri de intelectuali: intelectualii de partid, cei care erau formati in special in acest sistem si pentru care trecerea prin academia de partid era un element decisiv in pregatirea lor profesionala si politica, si intelectualii, sa spunem – nu am vrut sa restring la nivelul strict al dizidentilor – de tip umanist, literar, intelectualii in sensul traditional al cuvintului, daca vreti, care au avut si ei propriile experiente si istorii in aceeasi perioada si in institutii specifice, unele controlate mai mult sau mai putin direct de Partidul Comunist, in orice caz cu o istorie totusi diferita de aceea a scolilor de partid. Si acesta a fost pariul cartii.
In ce fel au reusit aceste elite sa depaseasca tranzitia, deopotriva cea romana si cea din fosta RDG? Ce a insemnat acest proces de tranzitie pentru fiecare si in ce punct se afla acum?
In acest moment, imi este putin cam greu sa va spun, pentru ca nu am o urmarire continua a ceea ce s-a intimplat in Germania cel putin. Sigur ca si aici situatiile au fost cu totul diferite, in sensul ca, asa cum stie toata lumea, reunificarea Germaniei a dus la disparitia RDG-ului ca stat, un proces desfasurat in cadrul unui acord politic, al unei reguli, dar care a condus practic la eliminarea tuturor institutiilor specifice vechiului stat si in primul rind a institutiilor politice. Deci tot ceea ce tinea in Germania de Est de fostul Partid Comunist, care se numea al Unitatii Socialiste, a disparut, incepind cu scolile de partid. Sigur ca asta a reprezentat o tema importanta a cercetarii si am incercat sa aflu – era la citiva ani dupa unificarea Germaniei, care s-a petrecut la sfirsitul lui ’90, iar eu mi-am facut cercetarea in ’94-’95. In ’94 chiar eram acolo, au plecat trupele in mod foarte demonstrativ, cele patru armate care ocupau Berlinul au parasit locul. Era deci la putina vreme, iar procesul de tranzitie era in curs. Ce pot sa spun este ca la inceput, in primii ani, au existat doua mari categorii de profesori: o categorie, as inclina sa cred, minoritara, care a reusit sa se converteasca in sistemul de cercetare, sa continue sa aiba o activitate intelectuala, chiar daca nu mai ocupau posturi la fel de importante in institutiile in care erau. De obicei, erau contractuale, deci nu aveau o pozitie stabila. Au existat o serie de masuri, statul german a sprijinit procesul de tranzitie pentru acesti intelectuali care erau judecati pozitiv pentru activitatea lor profesionala – filosofi, istorici si din alte discipline umaniste – si care puteau sa isi continue activitatea de cercetare in cadrul anumitor contracte si al unor asociatii. Din punct de vedere material, o duceau mai bine decit inainte, insa din punct de vedere social, profesional isi pierdusera o parte din statutul pe care-l aveau. O alta categorie este aceea care s-a trezit in somaj, e reprezentata de cei care s-au trezit pe drumuri fara recunoastere si care au trebuit sa isi gaseasca o slujba ca tot omul, pe baza unor eventuale calificari anterioare. Si aici sint doua lucruri semnificative: unii au beneficiat de universul lor de relatii anterior. De exemplu, foarte multi au lucrat in sistemul de asigurari private. Si de ce? Intrucit, ca sa fii agent de asigurari, trebuie sa cunosti oameni. Si-au valorificat deci un anumit capital social pe care il detinusera inainte de ’89.
Dar dincolo de asta vorbim despre o tranzitie controlata, supravegheata de un stat cu exercitiu democratic excelent. Trecind insa spre cazul Romaniei, lucrurile par mai complicate. Avem anul 1990, foarte mult militantism si de o o parte si de alta, vechii intelectuali de curte, ca sa spunem asa, s-au trezit si ei in niste posturi si in fruntea unor partide, opozitia, intre ghilimele am sa-i spun dizidenta, a constituit grupuri de presiune sociala. Cum au evoluat aici lucrurile?
Eu m-am axat pe universul scolilor de partid si pe aceasta dimensiune „educatie politica”. Nu imi puteam permite sa ma duc in toate domeniile si sa compar ce s-a intimplat in viata artistica. Un lucru este insa foarte semnificativ si iarasi este prezent in carte: aparitia sistemului de studii universitare private, in care s-au regasit multi…
Avem un faimos rector de universitate care este un fost cadru. Si vorbim de o universitate foarte, foarte mare si care a reusit sa inghita fonduri europene extrem de mari in numele acestei constructii a invatamintului privat romanesc.
Nu a fost un caz singular romanesc. Acest lucru s-a regasit in celelalte state. Asadar, metoda mea avea totusi elemente comparatiste, ca sa spun asa, pentru ca am incercat sa inteleg de ce lucrul nu a fost posibil in Germania si sint elemente de explicatie destul de clare. Chestiunea statului este una importanta, si apoi specificul sistemului de invatamint german, in care invatamintul privat ocupa o pozitie marginala. Si acolo au existat structuri de invatamint in care s-au regasit fosti profesori la scolile de partid sau intelectuali de partid, dar cu o anvergura mult mai restrinsa fata de ce s-a petrecut in Romania, cel putin in primii ani. Nu mai stiu care este ponderea lor acum, dar atunci in mod simptomatic, si in Romania, si in Rusia, cam o treime din invatamintul total, din efectivele de studenti – de data aceasta ma refer doar la studenti – se aflau in acest sistem particular de invatamint superior, iar asta a deschis o piata care i-a absorbit pe cei care s-au gasit intr-un fel dezinstitutionalizati prin inchiderea vechilor scoli de partid. Iarasi lucrurile sint diferite: sint unii care au intrat in invatamint, erau recunoscuti ca profesori onorabili sau acceptabili – lucrurile trebuie vazute diferentiat de la caz la caz –, dar au fost unii care au reintegrat universitatea ca institutie. Nu s-a facut fara opozitii. Oricum, este o categorie care poarta acest stigmat, pentru ca pina in ziua de azi apare in presa „este de la Stefan Gheorghiu”…
Spuneti undeva in carte, referindu-va la spatiul Europei centrale si in general al societatilor de tip sovietic, ca scriitorii au fost cumva suprareprezentati in noile instante de productie a discursului public de dupa 1989. Acolo faceati observatia ca avem vocile oficiale de dinainte, dar si scriitorii care aveau sa fondeze institutii, precum Grupul pentru Dialog Social. Cine a cistigat batalia aceasta?
Cu siguranta, din punct de vedere al reprezentativitatii, intelectualii alternativi la sistemul intelectualului de partid de dinainte pot fi dati cistigatori, cel putin intr-o prima etapa. Au aparut intelectuali de partid noi. Am in minte istorici care sint inregimentati la un partid sau altul, fie la Becali, fie la Vadim Tudor, de exemplu.
Cumva, in analiza pe care o faceati la Grupul pentru Dialog Social mi s-a parut printre rinduri ca spuneti ca tocmai cei care erau istorici sau politologi pareau cei care au facut mai multa treaba, intre ghilimele, decit scriitorii.
Erau cei care aveau cit de cit o anumita cultura politica fata de cultura predominanta, daca nu exclusiv, literara a scriitorului. Iarasi un lucru semnificativ, apropo de aceasta evolutie, este ca multi dintre acesti scriitori au ramas scriitori doar pe baza operei lor anterioare, nemaiavind o activitate literara. Desigur ca opera lor ramine valabila, nimeni nu le contesta opera de dinainte de ’89, dar practic s-au angajat intr-o alta activitate, fie politica, fie jurnalistica, fie si una si alta, fie economica. Rolul scriitorului pina in ’89 este legat de aceasta viziune alternativa asupra lumii, care putea fi contrapusa viziunii oficiale, construite de catre partid, cu o literatura controlata de partid, cenzurata, cu teme obligatorii. In perioada de relativa destalinizare, aceasta categorie si-a putut afirma o anumita identitate, distincta de scriitorul de partid care fusese format initial. Deci asta este istoria proprie a grupului. In momentul in care li s-a lansat aceasta provocare, de multe ori culpabilizanta – „Nu ati fost cu adevarat dizidenti”, „Nu aveti o literatura de sertar”, „Dizidenti au fost putini, nu v-ati solidarizat cu ei” –, ei au incercat sa recupereze putin timpul pierdut, cum s-ar spune, si cu niste costuri ridicate din punct de vedere al propriei activitati.
Totusi, am constatat deseori esecuri ale intelectualilor in cimpul politic, daca ne gindim doar la cazul lui Nicolae Manolescu si candidatura sa la presedintie bunaoara. Conversia nu a putut fi perfecta.
Am organizat un colocviu acum citiva ani, la Bucuresti, si era chiar pe tema asta „Putere politica si putere simbolica a scriitorilor”. Era un prilej de a face comparatii intre situatiile existente in mai multe tari, si iarasi exista o anumita simetrie, dovada ca sint probleme, sa spunem, de istorie structurala a acestei societati. In mai toate societatile postcomuniste a existat aceasta orientare dominanta spre politica a intelectualilor, fie cu angajament de tip opozitional, dizidenti inainte de ’89, fie in trendul general. Iar cei care au facut pasii cei mai inainte spre politica, stiu eu de exemplu chiar bulgarii, ca sa nu mergem in situatii mai distante istoric de noi, l-au avut pe Jelev ca presedinte – care este un filosof, venea din lumea intelectualilor si fusese un dizident cunoscut –, care s-a confruntat cu aceleasi dileme fundamentale la un moment dat si s-a retras, a considerat ca rolul intelectualului s-a incheiat in momentul in care societatea a dobindit o anumita stabilitate.
„Discursul anticomunist a avut o forta de discreditare imensa”
Cum s-au pozitionat intelectualii din punct de vedere ideologic, cum arata tabloul?
Sint putine lucruri despre Germania de Est, in partea a doua a cartii, comparative cu Romania, dar totusi cunosc unele chestiuni destul de bine, iar un lucru foarte simptomatic este cvaziinexistenta stingii intelectuale in Romania. Ma refer la asa-zisa stinga social-democrata care este foarte contestata. Sigur ca exista critici la adresa social-democratiei de la stinga, care contesta calitatea de stinga, peste tot in Europa. Dar ma refer la anumiti intelectuali care sa revendice de la o anumita traditie de stinga, si aici cred ca discursul anticomunist a avut o forta de discreditare imensa. Exista intelectuali de stinga in Romania, unii cit se poate de onorabili, dar nu sint constituiti ca o alternativa la discursul intelectual si politic dominant. Sint singularitati mai degraba.
Avem mai degraba un discurs de stinga, dar i-as spune cel „teribilist al stingii tinere”…
Este, mai degraba, un fel de stinga mondena. Am vazut, de altfel, un comentariu, cred ca era un articol al lui Andrei Plesu, care observa ca Dragos Bucurenci a venit cu o anumita masina, cu secretara. Poate era rautacios articolul lui Plesu, dar oricum surprindea o trasatura importanta. Vreau sa spun ca o asemenea forma de manifestare la stinga in Occident te-ar discredita. Sigur, se vorbeste si acolo de „stinga caviar”, cum se spune in Germania. Asta priveste o anumita elita intelectuala de stinga, cum ar fi profesorii universitari, au salarii foarte mari… Cred ca imaginea este deformata atunci cind ajunge la noi. Este deformata din cauza distantelor culturale, lipsei anumitor experiente. Astia nu sint oameni, cei de care spuneam, din elita occidentala cotata la stinga, care sa se afiseze cu Che Guevara pe maieu sau chestii de genul acesta. Asta face parte dintr-o cultura populara. Este cu totul altceva.