Ce-i aia o casă, casa ta? De ce ți-ai dori să ai o casă, un apartament, un loc al tău și numai al tău? Nu-i mai simplu și mai înțelept să stai în chirie?
Pun pariu că la întrebările astea aproape orice român ar strâmba din nas plictisit sau enervat: cum să n-ai locul tău? Lucrul tău, ca în bancul cu ardelenii și trenul. Există studii de piață imobiliară care arată că, spre deosebire de cetățenii Europei mai civilizate, românii se încăpățânează să aibă propria locuință, în vreme ce traiul în chirie e mai întotdeauna soluția de avarie. Mi s-a părut chiar că detectez în studiile astea un fel de reproș mascat: cică dorința de a te lega – prin proprietate – de un loc anume reduce mobilitatea forței de muncă, deci și dinamica economică a unei populații. Altfel spus, românul se mută greu de-acasă, chiar dacă ar găsi slujbe mai bune în colțul opus al țării, pentru că e legat de acel acasă – pe care se îndârjește să-l obțină, chiar de-ar fi să plătească zeci de ani rate la bănci.
Toate astea sunt adevărate: în Europa cealaltă există mulți oameni care stau liniștiți toată viața în chirie, fără să-și facă griji că nu vor avea vreodată deasupra capului un acoperiș exclusiv al lor. Dar, pe de altă parte, e greu să compari cele două realități, fiindcă ele se deosebesc în atâtea privințe, încât diferența de opinii asupra proprietății imobiliare e doar un mic fragment din imaginea de ansamblu.
Iar cuvântul-cheie aici e „liniștiți“. În perioada interbelică – și chiar mai înainte – existau și în România chiriași eterni, în special în marile orașe. Nu era nimic neobișnuit. Există o schiță a lui I.L. Caragiale, De închiriat…, unde apare o descriere satirică a unui fenomen bucureștean devenit aproape tradiție: mutatul periodic dintr-o chirie în alta, în zilele de Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru. În toate orașele existau case de raport unde familii întregi stăteau în chirie în apartamente spațioase și rămâneau uneori toată viața.
Comunismul și postcomunismul au schimbat însă lucrurile. În perioada comunistă românii erau fie proprietari, fie chiriași la stat. Dintre cei dintâi, puțini erau cei care închiriau sau „luau în gazdă“ – de obicei pe perioade limitate –, iar relația cu chiriașii era una de autoritate. Genul acesta de relație s-a prelungit și după 1989. Chiria însemna de cele mai multe ori un provizorat: nu știai niciodată dacă proprietarul n-o să mărească prețul chiriei, „că în ziua de azi banii nu mai valorează nimic“, dacă n-o să pună casa ori apartamentul în vânzare sau n-o să te dea pur și simplu afară, fiindcă are un nepot care vine la facultate și trebuie să stea și el undeva. Așa că era firesc ca bietul chiriaș să viseze și el la un loc numai al lui.
Apoi să nu uităm că suntem, în esență, un popor rural. Majoritatea copleșitoare a românilor din orașe sunt urbani abia la prima sau a doua generație. Mentalitatea lor e încă în mare măsură una rurală. Iar pentru un țăran, fie el și urbanizat, proprietatea și dimensiunea sau valoarea ei defineau rangul social. Ferească Dumnezeu să n-ai și tu niște pogoane de pământ sau – în anii comunismului – măcar o casă a ta! Erai cel mai amărât dintre amărâți. O casă, fie ea și prăpădită, e o valoare, te definește și te include în comunitatea satului. Fără casă, erai praf în vânt: azi aici, mâine cine știe unde.
Deh, lumea satului nu prea aprecia mobilitatea elogiată de lumea capitalului. Și nu cred că lucrurile s-au schimbat prea mult în satul nostru mare. Asta și fiindcă nu prea e loc de mobilitate. Toți cei care rămân încă în țară se îngrămădesc în câteva zone tot mai populate ale țării – în marile centre urbane dintotdeauna, care sunt și cele mai bune piețe imobiliare. Astfel, e logic să vrei să-ți cumperi un apartament în București: ce mobilitate ți-ai mai dori dacă stai acolo? Câte șanse există să găsești un loc de muncă mai bun în, să zicem, Teleorman? Sau în Vaslui?
Și-apoi, într-o țară atât de instabilă cum e România, o casă, un apartament, un loc al tău ajunge să fie un fel de oază, o patrie mai mică, patria ta cu acte, unde tragi ușa după tine și te poți măcar preface că ignori haosul din jur. Ca într-o cetate, ca într-o cochilie, ca într-o lume personală: singura bulă de stabilitate în care mai poți crede. Casa ta. Patria ta. Asta – că de ailaltă nu mai știi ce să crezi.