Am vrut sa spun o poveste, si nu sa fac istorie. Istoria, cred eu, nu poate fi cuprinsa intr-un film. Cazul Europei Libere contine povestea relatiei de dragoste dintre ascultatori si oamenii de la radio – pe de o parte – si, in sens invers, povestea relatiei de ura dintre cei de la radio si oamenii regimului. Aceasta dubla poveste mi se pare fascinanta, pentru ca se petrece pe orbeste: nici unul dintre protagonisti nu il vedea pe celalalt la fata, totul era pe baza de voce, de auz, de soapta sau de imaginatie. Blind dating...
Mai e un lucru: astazi televiziunea, imaginea in
general, e omniprezenta. Obositor de omniprezenta. Povestea pe care am ales sa o
spun s-a intimplat intr-o lume „fara imagini”, terna, unde informatia venea pe
calea undelor. Se spune ca imaginea e hipnotica si te domina, dar iata un caz in
care sunetul exercita un soi de atractie irezistibila. Am vrut sa fac acest
pariu: sa vorbesc in imagini despre radio.
Ce te-a facut sa vrei sa dezvolti acest subiect?
M-am apucat sa scriu dinainte de a incepe filmarile la Marele jaf comunist.
Ca de obicei, subiectele de care ma apuc dureaza ani de zile pina se
materializeaza, asa incit la un moment dat imi face bine sa ma gindesc la
altceva. Razboi pe calea undelor mi-a aparut ca o continuare fireasca a
Jafului…. Povestea se plaseaza in epoca urmatoare (anii ’70-’80), e vorba din
nou de mass media (in Jaf… plecam de la un film, aici de la radio), de
propaganda si adevar. Dar, dincolo de „agenda” mea tematica, m-a fascinat si in
acest caz faptul ca povestea Europei Libere e tot mai tulbure, ca nu exista
eroi, ca adevarul – pe masura ce trece timpul – e din ce in ce mai neclar. In
partea asta de lume, avem un talent deosebit sa incurcam lucrurile: intoxicarile
post-comuniste au functionat exceptional de bine in cazul Europei Libere. De
unde Binele si Raul erau personaje clar repartizate, astazi totul e relativ.
Toti au fost spioni, infiltrati, manipulati… Scenarita asta ma incita, devin
curios si vreau sa aflu. Asta m-a minat pe mine-n lupta. A durat inca 4 ani, si
filmul e acum gata.
Ascultai Europa Libera cind erai mic? Banuiesc ca iti placeau emisiunile
muzicale.
Te inseli. Aveam colegi care ascultau, copiau muzica de la radio, dar eu eram
mai orientat deja spre vizual. Si mai apolitic, adica inconstient si apatic.
Ascultam insa inevitabil radioul, pentru ca Europa Libera se auzea seara de
seara la noi acasa. Ba chiar ma enerva – se auzea prost, plin de bruiaj. N-am
avut o relatie speciala directa, dar era o prezenta constanta, ca aerul sau apa,
sau ca Nea Nicu. Si asta e un motiv in plus pentru care am vrut sa fac
filmul.
E, din acest punct de vedere, si un film despre tine sau despre
comunismul vazut de cei din generatia ta?
Nu, nu e un film despre comunism, nici cu majuscula, nici fara. M-au
interesat oamenii si relatiile bizare dintre ei. Din perspectiva de azi, totul
mi se pare straniu: pe de o parte, un grup de exilati care traiesc fizic la
Munchen sau la Paris, dar care mental sint in Romania. Reconstruiesc Romania
intre peretii unui studio de radio din exil. De cealalta parte, unii care
asculta aceste voci, care chiar asculta de aceste voci. Ascultatorii – in marea
lor majoritate – le transfera vocilor initiativa, responsabilitatea etc. In
fine, iata un regim politic care se razboieste cu un post de radio, de parca
asta era lucrul de care ar fi trebuit sa se teama cel mai tare. Drept care
regimul se aliaza cu un grup terorist – al lui Carlos –, al carui crez
internationalist nu prea se potrivea ideologic cu national-comunismul lui
Ceausescu. Totul e paradoxal.
Toti acestia sint oameni care – ca si mine – au
trait si pe vremea comunismului, si dupa. Sint oameni care au incalecat doua
regimuri, doua feluri de viata. Exista, in mod sigur, o continuitate care merita
descifrata. Cit „a prins” din invataturile Europei Libere catre romani? Cum
ajunge o tara intreaga sa taca in prezenta stapinilor in timp ce-i asculta
intr-ascuns pe dusmani? Se invata democratia de la radio?
Cum a fost documentarea pentru film?
Documentarea a fost un cosmar. La fiecare pas, sub fiecare document, era o
poveste; fiecare om cu care am stat de vorba are povestea lui cu Europa Libera.
Apoi, mai sint toate cele care reies din dosarele Securitatii – mituri,
fumigene, asasinate, informatori etc. Nu puteam sa le cuprind pe toate: stiu ca
vor fi nemultumiri, nedumeriri, frustrari. Sper doar ca filmul sa ii indemne pe
toti cei care au asemenea povesti daca nu sa le spuna, macar sa le rememoreze.
Intentionam sa deschidem, cu ajutorul unui cotidian national, un forum online
pentru asemenea povesti.
La o parte din povesti am renuntat inainte de
filmare. Am plecat intr-o lunga calatorie cu Andrei Butica (operator), Cristi
Tarnovetchi (sunetist) si Titi Gavrila (asistent si sofer) cu un microbuz, in
care am ingramadit echipamentul si doi pereti de studio de radio (fundal pentru
interviuri). Am facut parca 7.000 de kilometri prin Europa, dupa care am fost si
in Statele Unite, pentru alte citeva interviuri. Sint in film: cei de la radio
(Monica Lovinescu, Neculai Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu, Ioana Magura
Bernard, Nestor Ratesh si altii), ascultatori (un cioban, o doamna profesoara de
la Cluj cu clasa ei de nevazatori), directori americani ai postului, dar si
ofiteri de securitate, disidenti (Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu
Filipescu), avocati si procurori, in fine, Carlos Sacalul insusi.
M-am intors
cu 100 de ore filmate, am petrecut trei-patru luni la montaj cu Catalin
Cristutiu. Am strins arhive filmate, am gasit imagini inedite (inchipuie-ti)
despre anii cei mai cenusii, 1988-’89, care sint in film. Muzica originala e
compusa de Sorin Romanescu, temele celelalte vin de la Enescu (Rapsodia Romana)
si The Doors (Riders on the Storm). A iesit un film de 1h48 pentru cinema si o
mica serie de 3 episoade a cite 52 de minute pentru TVR.
Traim o perioada in care recuperarea comunismului parca e mai intensa
decit pina acum. Cum a fost comunismul tau?
Am inceput sa ma satur de recuperarea comunismului tocmai cind a ajuns sa fie
la moda. E bine insa ca acea perioada ni se infatiseaza astazi ca un teritoriu
exotic si indepartat. Dar pe mine ma intereseaza in ce masura putem folosi ceva
din experienta respectiva. Pentru ca si astazi exista propaganda, si azi oameni
cu cele mai bune intentii se lasa manipulati, si astazi violenta impotriva
cuvintului e frecventa. Sint si deosebiri. Carlos, spre exemplu, a trecut la
islamism, fundamentalismul religios l-a inlocuit pe cel de stinga, Europa Libera
nu mai emite in Estul Europei (cu exceptia Romaniei si a Moldovei), ci in Orient
(catre Irak si Afganistan), si romanii isi vad – fiecare pe cont propriu, prea
putin in comun – de interesul lor. Si totusi exista un aer comun.
Facind filmul ti-ai modificat perceptia pe care o aveai despre Europa
Libera?
Nu.
Ce reactie crezi ca vor avea tinerii de azi cind iti vor vedea
filmul?
Nu stiu.
Ascultind inregistrari ale unor emisiuni vechi, ti s-a intimplat sa dai
peste unele pe care deja le stiai? Ce impresie ti-au facut? Ai avut impresia ca
se adresau unei parti din tine care nu mai exista?
Nu. Caci exista.
Poti gasi un numitor comun filmelor tale? Prin ce le-ai lega?
Prin mine. (Vei spune ca sint egocentric, dar n-am un raspuns mai bun.) Cred
ca exista o latura vizuala destul de accentuata in toate filmele mele. Dar si un
interes pentru cuvint. I-am mostenit pe ai mei (mama – artist plastic, tata –
scriitor). Am inceput cu filme mai degraba experimentale – realizate impreuna cu
Geta Bratescu si Radu Igaszag. Latura „documentara” a crescut cu timpul, si am
trecut de la subiecte foarte „culturale” la unele de istorie recenta, cu
implicatii mai sociale. Intervalul cultural ar fi cuprins intre filmul despre
Paul Celan si prietenia lui cu Petre Solomon (Duo pentru paoloncel si petronom,
1994) si filmul despre Caragiale la Berlin (Franzela exilului, 2003). Dar am mai
facut si Viata de ciine (1998) – care iese din schema asta, pe care tocmai am
incercat sa o inventez ad-hoc, pentru acest interviu. Apoi, intre Marele jaf…
(2004), trecind prin Clara B. (2005) si ajungind la COLD WAVES/Razboi pe calea
undelor (2007), sa zicem ca este o legatura tematica. E vorba de propaganda, de
descifrarea imaginilor si a mesajelor care ne-au ramas din timpul Razboiului
Rece. Pendularea asta intre trecut si prezent – intre trecutul revazut cu ochii
de azi si prezentul incarcat de trecut – poate ca este legatura.
Te revendici de la vreun documentarist roman anume, vreun
maestru?
Nu.
Au fost subiecte de care ti-a fost teama sa te apropii?
Nu.
Si pentru ca pregatesti minutios un film, nu-ti place cumva mai mult
pregatirea, documentarea decit filmul gata facut?
Imi plac toate etapele, pentru ca acumulez mult in timpul documentarii,
(re)compun si imaginez inainte de filmare, sint curios si atent la filmare; iar
partea de montaj-sunet e probabil cea mai epuizanta, dar aduce satisfactiile
cele mai mari. Filmul ia forma atunci.
Ce viitor crezi ca are documentarul romanesc? Prezentul cum e?
Nu vreau sa incep sa ma lamentez iarasi. Revin doar si zic: problema
documentarului este ca televiziunile din Romania nu s-au hotarit sa faca
televiziune. A produce talk-show-uri nu este televiziune. Sint semne ca
interesul pentru programe factuale (printre care si documentare) este totusi in
crestere, dar deocamdata investitiile in acest sens sint minime si asta nu poate
da calitate.
De ce sinteti atit de putini documentaristi buni?
Nu pot sa speculez eu. Nu cred ca trebuie vorbit de faptul ca sintem buni sau
slabi. Sintem putini documentaristi in general. Dar observ cu bucurie ca incepem
sa ne inmultim. Aud din ce in ce mai mult in ultimele luni de oameni tineri care
fac documentar cu succes.
Ti-a atras cineva atentia?
Sint oameni care au participat la atelierele organizate in ultimul timp la
noi sau in strainatate (Aristoteles, Discovery Campus, Archidoc), cum ar fi
Corina Radu sau Adina Pintilie. Au facut filme bune.
Ai coorganizat recent primul atelier Discovery Campus din Romania. La ce
a folosit?
Numai sa ii auzi vorbind si sa-i cunosti pe cei mai importanti jucatori din
domeniu este un beneficiu enorm. Lumea asta a documentarului este la fel de
globalizata ca restul lumii. Nu putem trai in chilia noastra si sa fim geniali.
Apoi, am mai incercat – prin atelierul Pre-Media – sa cream comunicare intre
producatorii independenti si redactorii/producatorii din televiziuni. Nu ma
astept la rezultate imediate, dar undeva trebuia inceput. Si cred ca evenimentul
a folosit si la coagularea micii comunitati de documentaristi din Romania.
Asociatia noastra, DocuMENTOR, a avut prima intilnire la finalul sesiunii,
ocazie cu care am stabilit niste of-uri comune.
„Gus van Sant este, intr-un fel, mai documentaristic decit
Moore”
Care film ti-a placut mai mult, An Inconvenient Truth sau Bowling for
Columbine?
N-am vazut decit fragmente din filmul cu Al Gore (An Inconvenient Truth),
problema e ca nu prea putem vorbi de film in cazul lui. Avem mai degraba de-a
face cu un expozeu militant. Bowling for Columbine este film. Dar si mai mult
imi place Elephant, filmul de fictiune al lui Gus van Sant despre cazul
Columbine. Cred ca este, intr-un fel, mai documentaristic decit Moore.
Crezi ca Michael Moore e un documentarist de incredere prin felul in care
foloseste materialul?
Cred ca angajamentul e suficient de vizibil in filmele lui, ca sa poti judeca
singur cita incredere ii acorzi.
Ce film pregatesti acum?
Incerc sa coproduc filmele altora. Dacia – o supravietuitoare, de exemplu, un
proiect foarte frumos al lui Julio Soto si Stefan Constantinescu. Si pregatesc
doua filme ale mele. Mai intii, un fel de jurnal de sofer bucurestean,
societatea romaneasca vazuta de la volan – cu nervii, mitocania si nepasarea
aferente –, din care individul iese strivit (la propriu). Se cheama Apocalipsa
dupa soferi. Celalalt este un film despre capitalismul romanesc.