„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Avalon. Secretele emigranților fericiți, de Bogdan Suceavă, care va apărea în curând în colecția Fiction Ltd. a Editurii Polirom.
– Fragment –
Totul a început pe un coridor de aeroport, într-un pasaj de trecere, neutru și neimportant, pe data de 9 august 1996. Pe aeroportul din Amsterdam, după ce am coborât din avionul care mă adusese de la București, când căutam pe monitoare informația despre următorul meu zbor, spre Detroit. Nu aveam la dispoziție foarte mult timp și nu mai fusesem pe un aeroport atât de mare. Pentru mine, acolo era lumea. Nu purtam grija valizei, va fi transferată de KLM către următorul zbor. Dar pe unde trebuie să merg? Nu sunt nicăieri monitoare, sau cel puțin nu în zona de dinaintea filtrelor de securitate. Aeroportul mi se părea un labirint și, în absența monitoarelor, nu știam ce am de făcut. M-am îndreptat spre ieșire, cu speranța că acolo voi afla informația de care am nevoie.
Atunci am văzut indicatorul: Pentru zborurile spre Statele Unite, pe aici.
Excelent, asta căutam. Mă îndrept într-acolo și ajung la capătul unei cozi într-un perpetuu proces de reorganizare și reașezare. Privesc în jurul meu și am sentimentul că m-am alăturat unui lung șir de oameni veniți de pe toate continentele. Am nimerit între o familie de orientali cu trei copii și două femei originare probabil din India sau Pakistan.
În fața noastră, coada se îndreaptă spre niște pupitre de metal unde funcționarii vamali ai Olandei discută cu fiecare dintre călători. Probabil îi întreabă dacă și-au făcut singuri bagajul și dacă sunt siguri că nu transportă substanțe periculoase. Pe atunci, în 1996, genul acesta de interviu era doar formal și întrebările erau simple și naive, așa cum se cuvenea pentru copiii răsfățați ai aceleiași planete.
Îmi vine rândul. Ofițerul de la capătul cozii îmi indică ultimul pupitru, cel dinspre fereastră, cel mai din stânga. Nu vreau decât să termin cât mai repede și să ajung la poarta de îmbarcare către Detroit. N-ar avea de ce să mă întârzie. Am toate documentele pregătite în mâna dreaptă.
Voi fi intervievat de o domnișoară simpatică, îmbrăcată în uniformă militară bleumarin, cu un ten de ciocolată și ochi negri, iscoditori. Mi-ar fi tare dragă dacă n-ar avea privirea asta. Parcă e supărată de-a gata, așa mărunțică și frumoasă cum e, în uniforma ei plină de însemne pe care nu știu să le descifrez. Mă măsoară din cap până-n picioare și e clar că ochii ei văd un tânăr est-european îmbrăcat în blugi, cu o canadiană din același material pe braț, cu un tricou alb fără nici un alt însemn, o persoană dintre multe alte câteva sute pe care ea trebuie să le chestioneze.
Nu zâmbește. E de piatră. E o uniformă, o formă de autoritate, o umbră feminină a unui zeu teatral.
Îmi deschide pașaportul. Compară fotografia cu imaginea din lumea reală. Deschide la pagina cu viza americană. Mă privește când întreabă:
— Care este scopul vizitei tale în Statele Unite?
Vreau să produc excelență în cultură, îmi vine să-i răspund. Dar îmi dau seama că n-ar merge deloc un asemenea răspuns, care pesemne ar fi socotit din cale-afară de obraznic, dacă nu de-a dreptul o insultă la adresa monarhiei olandeze. Sau să-i spun altfel: sunt angajat într-o competiție de mare originalitate, un spectacol care nu mă are decât pe mine ca participant și spectator – mă interesează să înțeleg foarte multă matematică, în timp ce sunt îndrăgostit de literatură. Și mai e ceva, vreau să iau pauză de România niște ani buni. Neapărat asta, pauza de România este un scop secundar. De asemenea, mai sunt îndrăgostit și de fete frumoase ca tine, ar merge să adaug. Cum ar fi să-i zic asta, acum, în acest loc? Mă uit la insigna ei oficială, în perfectă concordanță de metal cu privirea ei scrutătoare. Răspund:
— Merg la studii. Voi studia matematică la Michigan State University.
Deschide formularul pentru viza F1 emis de universitate și, acum fără a mă privi, compară numele de pe formular cu numele de pe viză, care ar trebui să fie același ca numele de la pagina doi a pașaportului românesc. Da, eu. Sunt același, pe toate cele trei documente. Verifică literă cu literă.
— Dar de ce mergi la Michigan State University? De ce nu urmezi aceste studii în țara ta?
Ceva nu e în regulă. Ceva nu-i place. Nu am răspuns bine. Trebuie să mai explic. Nu sunt convingător.
— Voi urma în Michigan programul lor de doctorat. Merg acolo pentru că în Michigan se află unul dintre cei mai importanți specialiști din lume în acel domeniu al matematicii pe care-l studiez eu.
Cât de clar se poate. Imediat urmează întrebarea-cheie:
— Dar nu sunt specialiști la fel de buni la tine în țară?
Adevărul imediat:
— Nu, nu sunt. Atunci când mergi să lucrezi cu cel mai bun, indiferent cum ai face comparația, toți ceilalți nu sunt la fel de buni.
Închide pașaportul și, în fața pupitrului, ia un fel de poziție de drepți. Mâneca scurtă a cămășii lasă să i se vadă brațele. Sub pielea de ciocolată, mușchii relaxați se contractă. Nu-i place de mine deloc. Nu-i place ceea ce răspund, mutra mea e suspectă.
— Care este specialitatea ta?
— Geometria diferențială.
— Și nu există posibilități ca
să-ți urmezi studiile la tine în țară în acest domeniu?
— Ba da, există. Dar e normal
să-mi doresc să studiez cu cel mai bun.
Imediat întreabă, cu pașaportul meu întredeschis:
— De unde știi când cineva este cel mai bun?
[…]
Se apropie. Frumoasa apărătoare a civilizației Vestului îi spune ceva în idiomul lui Van Basten și Gullit, într-un ritm de comentator de radio. Nu pricep o iotă. Ochii ofițerului-șef mă măsoară peste ochelari. Îmi ia pașaportul și se uită la el. Pagina doi. Numele. Cetățean român. Data nașterii. Se uită iar la mine. Da, arăt de parcă aș avea 26 de ani. Hârtia cu problema este cea pe care scrie F1 și pe care sunt precizate datele programului de doctorat de la Michigan State University. Hârtiile sunt beton, nu ar trebui să fiu îngrijorat. Dar ea spune altfel.
„Să-l las sau să nu-l las?“, mi se pare că l-a întrebat frumoasa pe șeful ei în limba lui Ruud Gullit. Deși n-am idee ce-i va fi spus. Eu sunt cel ce așteaptă. Ea e cea care ține cheile trecerii.
Ofițerul se așază într-o poziție crăcănată, un fel de stând de voie, față în față cu mine. În vremea aceasta, doamnele indiene sau pakistaneze au trecut de mult pe partea cealaltă, unde se uită uimite pe listele de zboruri afișate pe monitor. E clar, s-au rătăcit. Cuplul de orientali cu trei copii s-a dus de mult, ei au găsit calea mult mai ușor, copiii lor îi poartă înainte. Oameni de pe toate continentele știu să răspundă corect întrebărilor de securitate, numai eu nu pot explica cine sunt și ce vreau.
CARTEA
În august 1996, un tânăr matematician român așteaptă pe aeroportul din Otopeni să înceapă lunga călătorie spre o nouă viață. A fost admis la doctorat la Michigan State University, unde urmează să lucreze cu unul dintre cei mai buni geometri din lume, după care se va întoarce în România și va încerca să profite de avantajul experienței sale. Acesta e planul, dar, cum se întâmplă de multe ori, viața lui își va schimba cursul pe nesimțite. Romanul Avalon. Secretele emigranților fericiți, cu o puternică tentă autobiografică, este un ghid de supraviețuire în mediul universitar american.