Anul acesta România își serbează centenarul. Poate că știați, fiindcă propoziția asta se tot repetă ba prin presă, ba prin discursurile oamenilor politici, ba pe te miri unde. Totuși ați simțit pe undeva aniversarea asta? Ați simțit vreun spirit așa, mai centenar? Ați perceput efluviul de bucurie care străbate țara, dirijat de liderii noștri politici, cei care au ajuns să reprezinte, la celălalt capăt temporal al existenței românești, această țară căreia ne-am obișnuit să-i zicem patrie?
Eu n-am simțit mare lucru. E drept, am citit pe ici, pe colo despre diverse manifestări, majoritatea festiviste, organizate pentru a bifa o agendă politică – și, poate, pentru a cheltui niște bani de la buget –, așa cum sunt sigur că vom mai vedea pe ici, pe colo ba un festival de muzică populară „Centenarul neamului“, ba o sesiune de comunicări despre felul glorios în care le-am luat noi ungurilor Ardealul (fiindcă la celebrarea unirii cu Basarabia și Bucovina s-a cam pus surdină), ba un târg de ii și alte produse populare românești, plus o mână de cărți la temă, mai bune sau mai proaste, să fie acolo. Altfel, anul 2018 a trecut – aproape tot – ca oricare altul, ba chiar s-a dovedit unul prost pentru națiunea română sau ce-a mai rămas din ea.
Firesc ar fi fost ca 2018 să fi fost un moment de reafirmare a coeziunii naționale, de rememorare și, poate, de analiză istorică, în care să ne luăm un răgaz, să ne uităm în urmă și să judecăm ce s-a întâmplat în ultima sută de ani cu țara noastră și cu noi, românii. Poate chiar să ne bucurăm așa, colectiv, că încă existăm ca stat, spre deosebire, să zicem, de fosta Cehoslovacie sau de fosta Iugoslavie, care n-au mai apucat aniversarea rotundă din 2018. Ar fi trebuit să ne gândim mai ales la ceea ce ne unește, fără excese propagandistice, dacă se poate, fără puseuri naționaliste, dacă suntem în stare de așa ceva, și fără accente de ură maneliste de tipul „să moară dușmanii mei“. Dar n-am făcut nimic din toate astea.
Clasa noastră politică are și ea partea ei de vină – una consistentă. Conștiința de sine a unei națiuni e dependentă direct de conducătorii ei, mai ales când aceștia sunt aleși democratic.
Dar n-am văzut la clasa noastră conducătoare cine știe ce interes pentru acest moment aniversar, în ciuda patriotismului de fațadă, cu drapele tricolore, ii kitschos-populare și discursuri găunoase. Din tot ce-mi pot aminti acum, pe loc, în anul nostru aniversar principala preocupare a liderilor țării – fie că vorbim de guvern sau de parlament – a fost modificarea legilor justiției, în așa fel încât unii dintre oamenii de la putere să scape de posibile condamnări penale sau să poată abuza nestingheriți de funcțiile lor. Iar de curând guvernul și alte instituții reprezentative ale României și-au consumat energiile pentru a organiza un referendum costisitor și inutil, pe o temă nesemnificativă și încheiat cu un eșec răsunător. Probabil că, după mintea celor care reprezintă azi statul român, floarea politicii românești – că alta n-avem –, totul se va rezolva cu o paradă de 1 Decembrie mare, foarte mare, cea mai mare. Și cu asta am bifat un centenar.
Sau poate clasa noastră politică evită intenționat, cu o jenă explicabilă, să marcheze prea apăsat acest moment, fiindcă el implică inevitabil o evaluare a parcursului națiunii din ultima sută de ani, cu judecăți, comentarii, comparații și concluzii deloc plăcute pentru cei ce ne conduc. Primul guvern al României Mari includea oameni ca Ion I.C. Brătianu, Anghel Saligny, Vasile Goldiș, Alexandru Vaida-Voievod, I.G. Duca, Ștefan Cicio-Pop. Nu e ușor pentru alde Dragnea, Tăriceanu, Orban, Viorica Dăncilă sau Olguța Vasilescu să se plaseze la celălalt capăt al veacului, în postura de continuatori ai acestora. E mai bine să tacă, să meargă pe burtă, că poate nu se observă diferența. Un centenar discret le pică bine. Și, cine știe, poate ne pică bine tuturor. Dar asta e altă discuție.