Mult reeditate, mult remasterizate, mult discutate în deceniile ce au precedat anul 2000, înregistrările lui Wilhelm Furtwängler au intrat ulterior într-un con de relativă umbră, chiar dacă nu au dispărut niciodată de pe piața discului compact. În ciuda modei mai recente a edițiilor mamut, „complete“, ale unui muzician, cele ale lui Furtwängler nu au fost reunite toate într-un cofret decât de japonezi. Pentru generațiile mai tinere, am pe undeva sentimentul că marele dirijor german nu se mai bucură nici de aura, nici de fervoarea cu care era ascultat în trecut. Poate reeditările vechilor discuri EMI sub noua etichetă Warner să-l readucă în atenție, așa cum, este de sperat, o va face și volumul pasionant publicat recent de muzicologul britanic Roger Allen la editura The Boydel Press.
Roger Allen – cum am avut prilejul să o spun în numerele anterioare – acordă un spațiu larg prezentării și analizei gândirii lui Wilhelm Furtwängler, într-o discuție despre măsura în care dirijorul s-a raliat și a susținut implicit ideologia nazistă de-a lungul anilor de regim hitlerist. Unul din momentele cele mai sugestive l-a constituit introducerea lui Anton Bruckner în panteonul nazist, în Sala eroilor, la Regensburg. O ceremonie regizată în detaliu, în 1939, la care a fost prezent Führerul și membrii guvernului său și care a inclus o serie de concerte, o reuniune specială a Societății Internaționale Bruckner, discursuri ale unor somități ale regimului, începând cu ministrul Propagandei, Goebbels.
Politizarea compozitorului Anton Bruckner începuse în anul precedent, când în urma Anschlussului din martie 1938 Goebbels dizolvase Societatea cu sediul la Viena, îi reorganizase editura, unind-o cu cea de la Leipzig, și constituise Societatea Germană Bruckner, al cărui președinte a fost numit Furtwängler. În această calitate, dirijorul pronunța la Viena, la 5 iulie 1939, un discurs ce avea să fie tipărit apoi în volum ca un eseu în 1942, ce includea referințe la gestul Führerului de onorare a lui Bruckner la Regensburg. (Pasajele în cauză aveau să fie eliminate din edițiile postbelice ale scrierilor furtwängleriene…)
În 1939, dirijorul îl prezintă pe Bruckner ca „o parte esențială a vieții germanilor de astăzi“ și, pe un ton asemănător discursului lui Goebbels, laudă caracterul etern al muzicii lui: „S-a gândit în arta lui numai la eternitate și a creat pentru eternitate“. „Bruckner este unul dintre puținele genii din întreaga istorie a muzicii a cărui sarcină căpătată a fost să exprime transcendentalul în termeni umani, să perpetueze forța lui Dumnezeu în țesutul vieții umane.“ Roger Allen vorbește de un „subtext anti-intelectual, care îl asociază puternic pe Furtwängler cu aspecte ale ideologiei naziste“ – „muzica lui Bruckner ca reprezentare a forței lui Dumnezeu în țesutul existenței umane, poate fi văzută ca o extensie a conceptului nazist de Gottglaubigkeit, sau credința în Dumnezeu ca o forță mistică creatoare, mai curând decât cum este el definit de Biserica catolică“.
S-a vorbit mult atât de folosirea lui Wilhelm Furtwängler ca „ambasador cultural“ al celui de-al Treilea Reich, cât și despre oportunismul dirijorului în relațiile cu demnitarii naziști. Cartea lui Roger Allen nu insistă pe aceste aspecte, dar nici nu le trece cu vederea. Deplasându-se în fruntea orchestrei sale berlineze în Elveția, apoi la Budapesta, de două ori la Copenhaga și la Praga, dirijorul făcea, evident, și oficiul de mesager politic al regimului.
Ministrul Propagandei nota într-o însemnare în jurnalul său „succesele triumfale de pretutindeni“ și observa, după ce Furtwängler îi dăduse personal un raport asupra călătoriilor: „Îl putem utiliza cu mare folos și în acest moment el este și foarte doritor. Are intenția să supravegheze lumea muzicală din Viena și să meargă la Praga pentru a ne ridica prestigiul muzical“.
Atât în Elveția, la Winterthur – unde trăia cunoscutul său, dirijorul anti-nazist Hermann Scherchen – cât și la Praga, Filarmonica berlineză avea să înregistreze – așa cum se petrecuse în Cehoslovacia și cu cea bucureșteană, condusă de George Georgescu –, după expresia lui Goebbels însuși, „atitudinea încă rece a populației locale“. Și aceasta în ciuda recepțiilor și a concertelor cu participarea autorităților pro-naziste. La 3 octombrie 1940, Goebbels îl sfătuise chiar să nu meargă în Elveția, în special la Winterthur, „unde și astăzi emigranții din Germania sunt activi“. Pe de altă parte, în același jurnal al ministrului Propagandei, apare notația despre Furtwängler: „Este foarte îndatoritor și se oferă să dea un concert cu Filarmonica din Berlin în cursul vizitei mele la Praga“. Aici, dirijorul îl însoțea pe Goebbels și în martie 1944, dând un concert la ceremoniile de aniversare a cinci ani de ocupație.
Roger Allen își încheie admirabilul său volum despre Arta și politica unui apolitic cu câteva concluzii, la care este greu să nu subscrii, dacă ești un om onest: „Indiferent de perspectiva ce este adoptată și de cât de mult este nuanțată problema, faptul de neocolit și indiscutabil rămâne: Furtwängler a stat în Germania pentru a proteja cultura germană și procedând astfel a jucat un rol public important și de profil înalt în clădirea întregului cultural ce a fost național-socialismul. […] Furtwängler va fi pentru totdeauna o figură ce provoacă perplexitate, pentru a nu spune controverse. Statura sa veșnică de artist suprem în interpretarea canonului austro-german este larg recunoscută și asigurată. În același timp, rolul său în slăvirea culturală a unui regim barbar și criminal nu poate fi negată, scuzată sau ignorată. Dar nici nu trebuie exagerată. Așa cum se poate vedea cu claritate din scrierile sale… el a ajuns să fie prins în pânza propriilor contradicții. Acest fapt, mai degrabă decât orice încercare de a-i măsura gradul de colaborare sau rezistență, vinovăție sau nevinovăție, va arunca permanent o umbră peste reputația sa istorică“.
FOTO 1: Furtwängler, Goebbels și Richard Strauss. Caricatură de Gregor Rabinovitch. Nedatată, probabil sfîrșitul lui 1934 (Roger Allen, Wilhelm Furtwängler. Arta și politica unui apolitic)