De fapt, inainte de Conspiratiile imposibile a lui Adrian Petrescu, citisem Ryu Murakami, romanul Ecstasy, un text diluat, aflat sub linia de plutire a respectivului autor, o carte pe care n-o poti lasa din mina insa pentru simplul fapt ca apeleaza la vechile trucuri cu poveste in poveste, erotism fara prea multe limite si ceva documentare onesta despre lumea drogurilor.
O astfel de carte aduce fiorii inutilitatii lecturii cu care nu e prea usor de luptat. Cind citesc doar din placere si mai si simt o oarecare relaxare nu pot decit sa ma suspectez de o semnificativa criza de atentie. Astea ar fi avantajele cartilor comerciale scrise cu simtul raspunderii, usor comestibile si fara prea multi inlocuitori. Macar ne identificam cu totii reactiile, stim sa ne tratam micile dependente de imagini si combinatii stilistice usor de ingurgitat. Un scriitor precum Adrian Petrescu, tinar roman aspirant la recunoastere literara, provoaca o angoasa mult mai neplacuta, care tine mai mult de zbaterile artistului in mijlocul unor confuzii literare. Cam acesta ar fi contextul, iar lipirea celor doua literaturi este, evident, intimplatoare, o carte a fost ceruta de metabolismul personal al lecturii, cealalta a fost parcursa din datoria de recenzent.
Obsesia principala ar fi prapastia de comunicare dintre indragostiti
Conspiratii imposibile ataca viata amoroasa in maniera introspectiva, existentialista, romantica sau brutala. Avem
de-a face cu el, ea, iubiri trecute de-ale lor sau viata lor de birou. Mai apare un personaj cit de cit conturat, un anume Goliath, seful redactiei unui ziar de provincie, poate singurul care reuseste sa mentina un grad onorabil de coagulare a intimplarilor. Deasupra tuturor planeaza o omniscienta ciudata (voci transcrise cu italice in carte), una din care retinem ca femeile sint „curve”, o sintagma care apare destul de des, completata de o duritate extrem de contrastanta cu vocile nesigure de sinucigasi adolescentini ale celorlalte personaje masculine, Benedict sau Adrian.
Obsesia principala ar fi prapastia de comunicare dintre indragostiti, ca s-o numim ca intr-un manual de autoajutorare. Sint pasaje, de altfel, care amintesc si de asa ceva: „M-am vazut din nou pus in fata certitudinii ca, indiferent cit de legate una de alta ajung sa se simta doua persoane, lipsa de comunicare este o problema imposibil de rezolvat”.
Golul „comunicational” aluneca firesc in stranii momente de voluptate concretizate cu rasuciri stilistice de-a dreptul abracadabrante: „Ea se porni sa geama, ademenindu-l ca prin vis cu pufuletii ei de viermisor si carnisoarele aburinde de scoica frageda. (…) Facusera dragoste de mai multe ori, dar niciodata pina in acea seara nu se gindise s-o priveasca altfel decit privise orice femeie pina atunci. Avea ea oare darul de a-l face sa se simta un mic delfinas capabil sa satisfaca din cind in cind o marsuina adevarata?”.
Bun, ar fi fost doua linii valabile de fuga stilistica, catre o descriere macabra a situatiei, ceea ce n-ar fi fost rau sau catre una delirant-comica. Dar cind toata paradigma se topeste sub greutatea diminutivelor iese cam ce ati citit mai sus.
Nu doar greata e imprumutata de la Sartre, ci si obsesia dominarii erotice
Cartea este presarata cu momente de dragoste de o lipsa de autenticitate antologica. Iar asta se intimpla si pentru ca personajele masculine, foarte camilpetresciene in intentie, sint pur si simplu depasite, deodata cu autorul lor, de situatiile erotice in care sint puse. Blestemul fragilitatii in scenele erotice pare sa fie cauzat de amestecul letal dintre metafizica si obsesii sau „poze” machiste. Un citat mai lung, dar care merita: „Intre timp ea isi strecurase doua degete in intregime in gura mea, desclestindu-mi dintii. Cred ca unduirile limbii mele umede ii faceau mare placere, pentru ca incepu sa geama ritmic si din ce in ce mai profund. Ceva ma retinea totusi sa continui preludiul. Simteam ca am in gura niste falange murdare, pe care le sugeam inconstient, ca un vitel. Mi se facu brusc greata gindindu-ma ca probabil nu se mai spalase pe miini de cind plecase de acasa. Mi-am smucit capul dintr-odata si am deschis buimacit portiera. Nu mai vomitasem de multa vreme si aproape uitasem care e senzatia”.
Iubita cu pricina este virgina, o stare psiho-somatica de care existentialistul personaj, patruns de tot felul de greturi, se indoieste profund. Ma rog, ea ii explica totusi ca exista mai multe feluri de himen pe lumea asta, deci sa nu fie suspicios. In schimb, biata fata se alege cu o supa varsata in cap de propria mama care este geloasa: da, barbatul cu pricina se culca, de fapt, cu Angela, o mama aratoasa la vreo 50 de ani. Oricum, asa o lupta intre sexe pe viata si pe moarte depaseste in frigiditate orice asteptare a cititorului. Nu doar greata e imprumutata de la Sartre, ci si obsesia dominarii erotice, in cazul nostru o fixatie necoapta si nefericita.
Jurnalistul Goliath se potriveste ceva mai bine cu veleitatile stilistice ale prozatorului nostru. Este tipicul ziarist de provincie, cu o mica echipa in spate alcatuita din credinciosul Benedict si aparitii feminine efemere. Are un prieten senator care la un moment dat varsa intr-un discurs in Parlament un lung sir de elucubratii care reprezinta gindirea profunda a celor doi, dar care inseamna si sfirsitul lor politic. Reusita este si aparitia misterioasei sotii a lui Goliath la spital, pe cind acesta se afla intr-un soi de moarte clinica. Ea ii face la capatii o confesiune furioasa, in care reprosurile matrimoniale concureaza cu descrierea vietii adulterine.
Scene complet inutile incarca si mai mult volumul
Cartea lui Adrian Petrescu este acel gen de nereusita frustranta si prin faptul ca nu o poti numi direct „esec” sau „carte proasta”. Uneori, o astfel de judecata sigura poate si ea concura cu un catharsis. Sint destule pasaje onorabile. Intriga insa curajul autorului de a se arunca cu un bagaj obsesional si imagistic desprins parca din bijbiielile romanului existentialist-psihologic romanesc. Grija pentru arhitectura romanului lipseste cu desavirsire. Autorul crede ca poate rezolva totul prin lungi confesiuni sau prin interventii naratoriale brutale. Lucrurile, de fapt, se complica. Mijloacele sint putine insa. Intentiile bune pot fi ghicite, dar isi gasesc rareori realizarea. Scene complet inutile incarca si mai mult volumul. Exemplul cel mai bun ar fi marturisirile erotice facute pentru ziarul „Adevarul nou” de catre un mecanic. Atmosfera sumbra, apasatoare – atit de mult dorita de autor – e obtinuta pina la urma nu din teribile demonstratii de forta stilistica sau din atitudini surprinzatoare ale personajelor, ci tocmai din evidenta neputinta artistica. Dorinta de marete angoase existentiale se stinge in triste bijbiieli semicurajoase cu aer de tirg de provincie. Ma rog, dupa lectura, mi-a venit pofta sa teoretizez aiuristic categoria cartilor care nu te ating cu absolut nimic. Ii doresc lui Adrian Petrescu sa incerce macar sa rateze o carte intr-o maniera convingatoare, daca nu cumva sa scrie una cu adevarat buna.
Adrian Petrescu, Conspiratiile imposibile,
colectia „Proza”, Editura CarteaRomaneasca, 2007