Așa cum ne-au obișnuit deja organizatorii încă de la edițiile precedente, Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara vine în fiecare an cu surprize și cu invitați de prestigiu. Inițiat în 2012, atât ca un spațiu al dialogului între culturi pe formula celui deschis de Fundația „A Treia Europă“, cât și ca proiect în cadrul candidaturii orașului pentru titlul de „Capitală Europeană a Culturii“ în 2021, FILTM a ajuns anul acesta la cea de-a VII-a ediție.
Și, pentru că festivalul crește de la an la an, această ediție s-a desfășurat pe parcursul a cinci seri, aducând în fața publicului timișorean 17 scriitori din zece țări. În contextul larg al poziționărilor și repoziționărilor culturale pe axa „La Vest de Est/ La Est de Vest“, ediția curentă a festivalului a fost una tematică, aducând în discuție noțiunea de „țară“ și raportarea scriitorilor la patrii reale sau imaginare, la „Țară. Țara de adopție“.
Deschiderea festivalului a avut loc marți, 23 octombrie, cu o conferință intitulată „Țara în care locuim“, susținută de eseistul Horia-Roman Patapievici. A fost o seară în care Sala Barocă a Muzeului de Artă din Timișoara a devenit cu adevărat neîncăpătoare și în care meditația despre țară și despre relația noastră cu țara s-a conturat treptat, pornind chiar de la valențele acestui cuvânt.
Legată inevitabil de un anumit decupaj teritorial, noțiunea de țară implică relația complexă dintre teritorialitatea umană și teritorialitatea țării. Percepând țara ca o formă de teritorialitate însuflețită, Horia-Roman Patapievici a discutat despre poziția țării noastre pe hartă, dar și despre responsabilitatea față de țara pe care o purtăm pe umeri. Țara ar reprezenta, pe de o parte, teritorialitatea însuflețită de voință, voința de a păstra, și o realitate interioară foarte profundă, pe de altă parte.
Conferința a fost urmată de o serie de întrebări din partea publicului, completând astfel o seară excelentă de festival.
În cea de-a doua seară a festivalului, intitulată „Imigrant în memorie“, publicul timișorean a avut ocazia de a-l întâlni pe Juan Gabriel Vásquez. Considerat de către Mario Vargas Llosa „una dintre cele mai originale voci ale literaturii latino-americane contemporane“, scriitorul columbian a vorbit despre experiența vieții între două continente și a teritoriilor de adopție. Întrebat despre problema influențelor și a contaminărilor literare, Juan Gabriel Vásquez a subliniat faptul că imensa literatură latino-americană nu poate fi echivalată cu un singur segment, cel al realismului magic și al operei lui Gabriel García Márquez. De asemenea, scriitorul a oferit o perspectivă inedită asupra raporturilor dintre literatura europeană și cea latino-americană indicând faptul că, în imaginea sa despre literatura europeană, a existat mereu conștiința diferitelor limbi și tradiții literare care o compun. Dincolo de orice granițe teritoriale, în opinia lui Juan Gabriel Vásquez, adevărata patrie a scriitorului este limba sa, dar nici în acest caz granițele nu trebuie fie stricte, mai ales în măsura în care fluiditatea lor îmbogățește opera scriitorului. Dialogul moderat de Marius Constantinescu a fost urmat de lectura unui fragment din romanul Forma ruinelor, apărut anul acesta în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari la Editura Polirom, prin care publicul a avut ocazia de a lua contact direct cu spațiul columbian descris de Juan Gabriel Vásquez.
A treia seară a festivalului a fost dedicată patriilor imaginare și a reunit trei prozatori din spații și cu patrii diferite: Burhan Sönmez, Dimitré Dinev și Marin Mălaicu-Hondrari. Moderatoarea evenimentului, jurnalista Magda Grădinaru, a deschis seara aducând în discuție noțiunea de patrii imaginare și punând totodată problema experienței exilului, a ieșirii din țară și a modului în care se raportează scriitorii aflați în aceste situații la ideea de patrie. Răspunsurile celor trei scriitori invitați au oferit perspective diferite asupra acestui subiect. Astfel, scriitorul turc Burhan Sönmez, refugiat în Marea Britanie, care a profesat pentru o perioadă și ca avocat și activist pentru drepturile omului, a pornit de la ideea că pe planeta aceasta nu avem o singură casă sau o singură patrie, deși există o casă unde ne-am născut și unde ne-am format, există o casă în care câștigăm bani pentru familia noastră. Pe de altă parte, el a ridicat și problema trecerii dintr-un spațiu în altul, dar a punctat și situația imigranților care sunt nevoiți să își părăsească țara, caz în care se pune întrebarea ce mai reprezintă patria pentru acești oameni.
O altă perspectivă a fost oferită de Dimitré Dinev, scriitor născut la Plovdiv, în Bulgaria, și stabilit în Austria, care a afirmat că, dacă omul ar fi fost cu adevărat fericit într-un singur loc, atunci el nu ar fi simțit nevoia de a inventa imaginea paradisului. Această situație a omului care nu se mulțumește doar cu a fi este ceea ce se oglindește în căutarea unei țări, a unei patrii. În plus, prin comparația cu exemplul copiilor, care sunt fericiți oriunde atât timp cât sunt aproape de cei care îi iubesc, Dimitré Dinev a conchis că nu este vorba despre o căutare a unei patrii, ci mai degrabă a celor ce ne iubesc. Prozatorul, poetul și traducătorul Marin Mălaicu-Hondrari a discutat situația imigranților, susținând faptul că nimeni nu pleacă din țara lui pentru a găsi o altă țară, ci ca să găsească o altfel de viață, cel puțin pentru o scurtă perioadă.
Dialogul cu scriitorii invitați a fost urmat de lecturile acestora. Burhan Sönmez a citit un fragment din cel mai recent roman al său, Labirint, tradus în limba română de Luminița Munteanu, care a introdus publicul în atmosfera din interiorul magazinului de ceasuri „Ceasul încremenit“, un loc aproape magic unde ritualul ceaiului însoțește sunetele curgerii timpului. În fragmentul din romanul său O lumină deasupra capului, tradus de Claudia Nistor, Dimitré Dinev a surprins situația imigranților din culturi diferite nevoiți să împartă același spațiu de adopție și pentru care căutarea unui loc de muncă devine principalul scop. Pe de altă parte, diferențele dintre generații și feluri de raportare la viață au fost redate de Marin Mălaicu-Hondrari prin fragmentul inedit dintr-un roman aflat în pregătire, un text experiment în care autorul își asumă vocea narativă a unei tinere de 17 ani.
„Cu țara-n spinare“ a fost tema specifică în jurul căreia s-a desfășurat seara de vineri, 26 octombrie, penultima seară a festivalului, în care publicul timișorean s-a întâlnit cu Vladimir Lorcenkov, Andrei Mihăilescu, Alexandru Vakulovski și Goran Mrakić. Conexiunea dintre vocile acestor scriitori cu un profil cultural distinct s-a produs treptat, atât prin intermediul umorului, cât și prin surprinderea unor realități sociale problematice. Născut la Chișinău și stabilit în Canada, Vladimir Lorcenkov redă cu mult umor, în romanul Acolo unde curg râuri de lapte și miere, situația tragică și absurdul aproape grotesc al gesturilor disperate la care îi împinge sărăcia pe moldoveni. În scenele cu Sfântul Transnistriei din fragmentul dintr-un roman în lucru al lui Alexandru Vakulovski, umorul s-a împletit cu notele suprarealiste, dar și cu ineditul perspectivei narative. Umorul a fost nota distinctă și în cazul lui Goran Mrakić, prozator și traducător de limbă sârbă din Timișoara, care a citit un fragment din volumul de proză scurtă Povestiri din garaj, apărut anul acesta la editura Nemira. O schimbare de atmosferă s-a produs prin lectura lui Andrei Mihăilescu din romanul Om bun la centru, ce a surprins un „timp al căderii“ din Bucureștiul lui decembrie 1980.
Provocați de Daniela Rațiu să explice cum simt ei „țara în spinare“, scriitorii invitați s-au raportat la aspecte diverse. Pe de o parte, Andrei Mihăilescu, plecat din țară de foarte tânăr, a perceput-o ca pe o formă de imposibilitate a întoarcerii. Dublată de curiozitatea cunoașterii noului spațiu, această situație l-a determinat pe autor să vorbească nu despre o țară în spinare, ci despre două. Pentru Vladimir Lorcenkov, născut într-o țară care nu mai există, un scriitor bun este de peste tot, dar este și un izgonit peste tot. Alexandru Vakulovski, pe de altă parte, a punctat importanța depășirii ideii de frontieră, în timp ce Goran Mrakić a vorbit despre o căutare a originilor familiei sale în Herțegovina. Perspectivele invitaților au demonstrat faptul că trecerea într-un nou spațiu cultural nu conduce la o reducere a identității.
Ultima seară a festivalului a fost dedicată poeziei și a reunit șase poete: Marie Iljašenko (născută la Kiev, într-o familie cu rădăcini poloneze și cehe), Leire Bilbao (poetă și autoare de cărți pentru copii din Țara Bascilor), Lara Mitraković (născută la Split și membră a grupului literar „90+“), Teodora Coman, Lavinia Bălulescu și Moni Stănilă. Lectura, moderată de scriitorul timișorean Alexandru Potcoavă, a permis publicului să descopere voci poetice feminine total distincte, de la feminitatea ancorată în realitatea imediată a Leirei Bilbao sau poemele cu fotbal ale lui Moni Stănilă, la surprinderea unei realități sociale aspre în poemele Larei Mitraković, centrate pe figura paternă, la textele inedite ale Teodorei Coman sau la poemele Laviniei Bălulescu, mergând până la negocierea identității între origini diferite, ce poate fi înlocuită cu sentimentul apartenenței la un spațiu central european.
Ediția din acest an a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara s-a încheiat cu o intervenție a filosofului Mihai Șora și cu proiecția unui film despre poezie, realizat de Luiza Șora. Publicul numeros care a participat la evenimentele din fiecare seară de festival a demonstrat, și anul acesta, că FILTM este cel mai important și cel mai așteptat eveniment literar al anului în spațiul timișorean.
Galerie foto
