Desi am promis ca voi reveni cu spectacolul parizian real, mi-am dat seama intre timp ca, in mai putin de doua saptamini, „vederile” pe care vi le-as trimite n-ar putea fi decit alte clisee: de la Tour Eiffel la Pere Lachaise, trecind prin Luvru sau cotind-o spre Versailles, am ramas cu aceeasi experienta epidermica din prima zi, imbogatita eventual cu citeva poze. Pentru Parisul real, pe care am avut inconstienta aroganta sa sper ca-l voi descoperi, ai nevoie de ceva mai mult timp. Nu stiu cit. Dar, in mod cert, mult mai mult decit doua saptamini.
Asa ca, asumindu-mi riscul de a-mi crea antipatii serioase din partea celor care au putut descoperi cu adevarat Parisul, voi cobori si pentru aceasta a doua vedere de aici in lumea mica din jur. Cea peste care dai vrind-nevrind, din momentul in care iesi din hotel, apoi in metrou, regasind-o in final chiar si-n punctele de maxima afluenta turistica. Iar de-aici, din aceasta lume mica, o sa aleg pentru rindurile care urmeaza citeva chipuri de cersetori, care n-aveau cum sa nu ma impresioneze. Pentru ca in Paris, constat de citeva zile, cersetoria a devenit un mestesug important, care necesita probabil o pregatire speciala si mai ales multa inventivitate. Altfel, esti inghitit de concurenta.
Odata iesit din hotelul in care stau, il intilnesc, in fiecare dimineata, pe cersetorul cu ciini. E un batrin destul de bine imbracat si rumen in obraji, care mai si zimbeste straniu spre trecatori, fara a intinde mina. Sta pe o patura, cumva absent, cu o cutie metalica in fata. Nu te agaseaza, nu-ti cere nimic. Dar ii dai pentru ca e imposibil sa nu te opresti linga el. Si asta intrucit, pe aceeasi patura larga, stau lungiti lenes patru ciini aproape identici, imensi, flocosi, albi si extrem de blinzi. Care, practic, fac toata munca. Nu poti trece fara a sta putin linga ei. Nu trebuie sa-i mingii neaparat, desi multi o fac. Dar fie si daca-i privesti citeva secunde, tot te simti dator fata de stapinul lor. Sau chiar fata de ei, pentru ca subconstientul iti trimite automat mina catre buzunare, amintindu-ti ca cei patru dulai prietenosi au nevoie de hrana. De multa hrana.
La iesirea din statia de metrou pe care o cunosc cel mai bine, am urmarit in prima zi un spectacol al unui, credeam initial, nebun: un tip slab, destul de tinar, care tragea dintr-o tigara, apoi scotea pe gura rotocoale si alte forme din fum, dibaci construite. Avea si un fel de ritual ce semana a dans: in timp ce formele de fum se desirau prin aer, le rasucea cu degetul aratator, rasucindu-se el insusi, topaind dupa ele. Oamenii se uitau la spectacol. Eu am trecut in acea prima zi, destul de indiferent, mai departe. Abia in diminetile care au urmat, regasindu-l pe fumator in acelasi loc, am constatat ca cersea. Jucindu-se cu fumul de tigara, atragea trecatorii, care apoi se simteau obligati sa lase citiva centi in cutia de la picioarele lui. Isi alesese o formula complicata de a atrage atentia, pe de-o parte daca ne gindim la avertismentele de pe pachetele de tigari, pe de alta, luind in calcul suma pe care o investea. In Franta, un pachet de tigari e 5 euro, iar omul trebuia sa cosume, cu spectacolul sau, macar patru pachete pe zi. Dar, bineinteles, nu-i deloc exclus sa fi cersit si tigarile.
I-am intilnit, fireste, si pe cersetorii romani. Cei care apeleaza tot la arta de a se plimba prin metrou cu copilul in brate si cu mina intinsa. Dar despre ei cred ca n-are rost sa va mai povestesc. Daca spatiul mi-ar fi permis, as fi vrut insa sa vi-l descriu pe cersetorul adormit, un batrin care, mai tot timpul, doarme pe o gura de canal, cu o cusma pentru bani alaturi. Inca nu mi-am putut da seama daca e foarte obosit sau daca somnul lui e doar o alta strategie de a atrage oamenii. Dar felul cum sta culcat aproape ca te indeamna sa te-apuci de pictura, chiar daca pina acum nu ai dovedit nici o inclinatie in sensul asta. V-as fi povestit si despre alti cersetori, care impinzesc capitala Frantei. Dar, din pacate, e timpul pentru paragraful final.
Un paragraf final care vrea sa spuna doar atit: nu am cautat cu tot dinadinsul chipuri de cersetori. In Paris insa ii vezi la tot pasul, aruncati de soarta printre frumusetile, printre legendele orasului. Insa, in mod evident, asa cum am incercat sa arat mai sus, cersetoria pariziana e cu totul diferita de cea cu care ne-am obisnuit. Are, cum pot sa-i spun altfel?, stil. Un stil la care i-a obligat concurenta. Iar ei, cersetorii, fac parte din acel „altceva” pe care il promiteam in primul meu articol pe tema. Chiar daca, initial, nu la ei ma gindeam, n-am putut sa trec indiferent peste impresia pe care mi-au creat-o. O impresie nu la fel de puternica precum cladirile si locurile mitice ale Parisului, dar oricum una care, de acum incolo, imi va defini, macar intr-o mica masura, spectacolul capitalei franceze.