În spectacolul realizat la Teatrul Național „Marin Sorescu“ din Craiova, Bobi Pricop mută reflectoarele pe public, refuzând convențiile teatrale și propunând o formulă neobișnuită de spectacol. Autorul de Tim Crouch demantelează arta teatrală canonică încă din scriitură, mizând pe participativitatea publicului în procesul de creație.
Scris și prezentat în premieră absolută la Jerwood Theater Upstairs de la Royal Court, în 2009, textul vizează un grad zero al teatralității, revizuind toate conceptele tradiționale afiliate – mimesis, personaje, acțiune, relații scenice, timp și loc teatral, pe care s-a structurat teatrul dintotdeauna. Tim Crouch s-a impus tocmai prin această viziune inedită asupra teatrului, propunând prin piesele sale, pe care le regizează și în care joacă, ingenioase variante de deconstrucție a artei scenice așa cum o știm de la Aristotel. Nu renunță însă la poveste, e un bun narator, iar ceea ce ne spune e povestea teatrului în esența lui.
Patru personaje – autorul Tim Crouch, un actor, o actriță și un spectator – sublimează capacitatea teatrului de a re-prezenta, forța lui evocativă. O știu toți cei ce merg la teatru: nimic din întâmplările de la rampă nu e real, asistăm la o iluzie, una fascinantă, care ne seduce și ne readuce în acest container care sunt sălile de spectacol.
Autorul e istoria facerii unui spectacol, a ceea ce se petrece cu echipa de creație, cu actorii, raportul acestora cu personajele pe care le întruchipează, aluviunile pe care le aduc și le lasă în personalitățile interpreților oamenii ficționali pe care îi întruchipează seară de seară. Prin didascalii, dispozitivul scenic e transformat: spectatorii sunt așezați față în față, pe gradene, foarte aproape unii de alții, atât de aproape încât scena efectivă ca perimetru de joc e suprimată. De fapt e extinsă, abrogând separarea public-actori, incluzând întreaga asistență în ceea ce numim spațiu de joc.
Artiștii și privitorii sunt într-o vecinătate intimă
Retorica scenică a lui Crouch livrează publicului nu un spectacol preconstruit, ci unul care se desăvârșește prin implicarea privitorului. Autorul e, în fond, despre spectator, despre felul în care acesta poate potența, prin intervenție directă, intensitatea dramaturgică. O întrebare aparent simplă revine frecvent: „Vreți să continui?“, răspunsul publicului, verbal ori atitudinal, mergând chiar până la părăsirea sălii, devenind esențial. Crouch a dezvoltat ferm întregul story pe acest acord prezumat ca element ordonator de discurs pentru situațiile incomode relatate. Relatarea e foarte statică, crește pe parcurs în intensitate și oroare, dar oferă spectatorului modalitatea de control al limitelor de toleranță afectivă.
Crouch reconsideră îndatoririle creatorilor, care nu mai trebuie să ofere un produs scenic finit. El dă publicului posibilitatea de a arbitra starea de creativitate în acest gen de singularitate teatrală ca joc imaginativ. Artiștii și privitorii sunt într-o vecinătate intimă, actorii stau printre spectatori, mutând „scena“ în mintea și imaginația noastră, care e pusă să lucreze. E o modalitate de-a ocupa noi teritorii estetice, de-a regândi fundamental rostul publicului într-o modalitate surprinzătoare de-a înțelege teatrul ca „realitate alternativă“.
Resorturile fanteziei publicului sunt stimulate de noul context scenic, într-un storytelling pulverizat, monologat, care șterge interacțiunea dintre personaje, anulează relațiile scenice. Interpreții rostesc replicile așezați printre privitori, se află acolo doar ca să spună prin ce experiențe traumatizante au trecut când au lucrat împreună la un spectacol.
Autorul mizează pe a fi alături, împreună, chiar și într-o asemenea proximitate fizică, dispersând actorii printre cei ce-au cumpărat bilete. Dramatis personae reduce teatrul la esență – un autor, doi interpreți și un spectator, pe conexiunea vitală în teatru, aceea dintre artist și privitor.
O succesiune mozaicată de perspective
Sunt patru narațiuni care se intersectează și țes, de la cap la coadă, generând povestea unui spectacol cumplit prin atrocitățile pe care le re-prezintă. E o narațiune retrospectivă construită din secvențe cu mare putere de vizualitate, din care spectatorul compune ceea ce în termeni clasici înseamnă spectacolul. Diverși timpi și locuri teatrale se întretaie, într-o succesiune mozaicată de perspective, iar asamblarea se face-n mintea celui ce privește și ascultă.
Publicul e abordat abrupt, la început nici nu știe cum să se așeze, privește nedumerit unde-ar putea fi scena, apoi așteaptă. Un minut, două, trei, se uită în stânga și-n dreapta, derutat în privința începerii. Spectatorul (Vlad Udrescu) începe să vorbească, spunând cât de mult îi place la teatru, antrenează câțiva spectatori profani în conversație, lumea e confuză, apoi fiecare din echipa creatorilor (Autorul – Claudiu Bleonț, Actorul – Vlad Drăgulescu, Actrița – Ioana Manciu) își spune pe rând versiunea.
Vorbesc despre călătoria de documentare, despre cât de mult i-au marcat rolurile acestea, despre reziduurile pe care le-au depozitat, despre raportarea la violență, despre cum actorul poate deveni captivul personajului, despre raportul dintre realitate și ficțiune, oameni reali-personaje, metamorfozare, intrarea/ ieșirea în/ din rol și multe altele. În tușe apăsate, care cad greu la stomac. Spre final, replicile se intensifică în ritm, se relatează lucruri groaznice, dar scena e un spațiu versatil, iar antrenarea imaginației pentru a primi propunerea e un exercițiu provocator.