Urcam pe scarile inguste, in intuneric. Cladirea primariei e atit de schimbata, incit dupa doua etaje si citeva coridoare, uiti unde esti. Ferestrele sint tapetate cu catifea neagra, anumite usi sint blocate, esti dus pe unde trebuie sa fii dus si nu te mai poti intoarce.
„Va rog sa asteptati aici”, ne spune fata si pleaca. Usile se inchid. In bezna perfecta, ne auzim doar propriile rasuflari. Apoi, un oftat, parca ar plinge cineva. Secundele curg grele. Se aprinde o veioza. Omul de la birou ne priveste uimit. Imi face semn sa ma apropii si nu pot, am picioarele paralizate. Ii indeamna pe ceilalti. Ne facem curaj. „Numele?” Spunem, supusi. Ne cauta in registru, clatinind din cap, a parere de rau. Ne da cite-un bilet. „Dincolo de usa aceasta, e lumea celor care se odihnesc. Va rog sa nu-i deranjati.” Veioza se stinge, gasim greu drumul spre usa. Si lumea de dincolo ni se deschide terifianta, cu soapte, umbre, vaiete de viori.
Inapoi nu exista
Miroase a luminari. Pe masa e intinsa, intre valuri spumoase de dantela, dureros de frumoasa, mireasa. Inaintam in castel si iata in capatul coridorului iarasi o femeie in rochie alba. Ne face semn sa o urmam, privind trist in urma. Silueta ei abia stralucind in intuneric se tot indeparteaza si stii ca intr-acolo trebuie sa mergi. Pe coridoarele intortocheate, ramii singur, dar apare mereu cineva sau ceva, sa te indrume fara o vorba. Costume negre, jobene, aceleasi chipuri livide, aceeasi sfisietoare tacere, sparta ici-colo de-un fosnet, de-un cintec, de-o voce care citeste anunturi mortuare…
Miini care ridica incet cortinele negre, deschizind drum mai departe. Inapoi nu exista. Urcam in lift. Inghitindu-ne spaima, vedem degetul inmanusat apasind. Cind usile se deschid, trei chipuri inspaimintate ne privesc. Sintem chiar noi, reflectati in peretele de sticla care blocheaza iesirea. Dincolo de fetele noastre, se desprinde din bezna mireasa, implorind mut.Urcam si mai sus si iata-ne in sala imensa, cu mii de foi acoperind mesele, podeaua. Certificate de deces peste tot. Pe ecrane, apa neagra valureste sufletele de dincolo si ale noastre.
Ghilotina si numele noastre
Actele finale ni se bat la masina. Cu cita compasiune sintem priviti! Viorile se jelesc. Coborim printre cioclii care se opintesc pe scari cu pachete de certificate de deces. Unii s-au prabusit, zac pe trepte, cu jiletcile ravasite.
Intram in labirintul subteran. Cu un scrisnet teribil, ghilotina taie biletele cu nume si simti ca e insusi sufletul tau cel pe care taisul nemilos il desprinde de corp. Te apropii, citesti – sint numele celor dinaintea noastra, si-ale noastre, si-ale celor ce vor urma… O sala de concerte. Ti se cere biletul. Esti spectator la un film straniu. Apa, pragul, lumea de aici, lumea de dincolo… Peste cosciugul tau privesc chipurile strainilor. Te acopera pamintul, ti se cinta…
„Urmati-ma!” Labirintul de bezna te inghite. Blocat pe coridor, intre usi ferecate, intr-o liniste neagra, paralizanta, ca-n groapa, esti singur, mai singur decit ai putea fi vreodata. O lume intreaga e deasupra, tu nu mai esti nicaieri. Si iarasi se iveste mireasa, ca o naluca, un fir de abia intrezarita lumina care inainteaza incet, cu bratele intinse spre tine. Silueta firava se dezintegreaza. Pornesti. Dincolo de ultimele usi, sute de luminari iti pilpiie la picioare.
Si totul e gata.
Urmind-o pe Euridice
Spectacolul Don’t look back, al companiei britanice Dreamthinkspeak, s-a jucat timp de doua saptamini, in octombrie, in cladirea primariei din Sibiu, veche de o suta de ani.
Tristan Sharps, directorul artistic al companiei, a creat spectacolul acum cinci ani, inspirat de mitul lui Orfeu si Euridice. Don’t look back a mai fost produs in alte noua amplasamente, de la un conac georgian nefolosit din Brighton, la Somerset House, fostul registru englez pentru nasteri, decese si casatorii din Londra si o veche fabrica de hirtie din Moscova, mereu altfel.
Se intra in grupuri de cite trei persoane, la interval de cinci minute, iar claustrofobilor si copiilor li se recomanda sa nu intre. Regizorul a marturisit ca ar fi vrut ca fiecare persoana sa mearga singura in calatorie, dar ar fi fost prea inspaimintator. Apoi, doua persoane ar fi fost prea intim. Astfel, a ajuns la cifra trei: „Mai singur de atit nu se poate”.
Opinii
„O piesa fantastica… un adevarat triumf” – „The Guardian”
„…unul dintre cele mai terifiante, minunate lucruri pe care le-ai putea vedea vreodata” – „The Independent on Sunday”