Artistul asociat  -  Alexandru Solomon  -  

Fac parte din aceeasi echipa cu cei care au acceptat sa apara in filmele mele, indiferent de rolul jucat de ei in povestea respectiva. Nu e vorba numai de „protectia surselor”, cum frumos spune limbajul jurnalistic. In timpul interviului, am devenit partas la povestea lor, a trebuit sa ma pun in pielea lor ca sa aflu cit mai multe. N-am reactionat la lucruri care ma revoltau – cum as reactiona poate in viata reala. In felul asta, m-am incarcat cu o parte din raspundere, am ajuns sa fiu complice. Urita meserie: mi-am spus-o de multe ori.

E la fel de adevarat ca oamenii, cind accepta sa fie filmati, iti incredinteaza o bucata din viata lor. Mai mult, fragmentul acela din biografia lor devine „rol”. Cu alte cuvinte: un individ se asaza in fata camerei cu toate accidentele, detaliile, nuantele vietii lui. Iar cind se va ridica din fata camerei, se va transforma intr-o fiinta cumva simplificata, aflata sub semnul acelui episod care se leaga de povestea principala a filmului. Va deveni personaj. Asa a ajuns Gh. Enoiu personificarea anchetatorului din anii ‘50.

Poetul incerca sa ma transforme pe mine in participant activ la o confruntare

Uneori, persoanele refuza sa devina personaje de film. Mai demult, prin 2002, am lucrat cu un regizor englez, Ben Lewis, la un film despre paradele si spectacolele epocii Ceausescu. Vroiam sa vorbim deschis, direct, cu cit mai multi artisti, poeti, regizori care „au lucrat” la cultul personalitatii. Dupa multe diligente, am reusit sa obtin un interviu cu Adrian Paunescu, poetul deja senator. Interviul a avut loc la o masa de restaurant. Stiam ca ne vom lovi de tot felul de negari, asa incit am stabilit cu Ben ca, din cind in cind, sa ii recit domnului Paunescu fragmente din poeziile sale dedicate lui Nicolae si Elenei.

Reactiile au fost din ce in ce mai furioase, dl. Paunescu a inceput sa contraatace insultind-o pe regina Angliei (pe care o considera, probabil, patroana postului BBC, comanditarul filmului nostru). Poetul incerca sa ma transforme pe mine in participant activ la o confruntare – desi confruntarea era numai cea dintre el si trecutul lui. In cele din urma, Paunescu s-a ridicat si a plecat, interzicindu-ne sa folosim interviul.

Dupa plecarea lui, o parte din echipa romana mi-a reprosat ca am vrut sa il transform pe Adrian Paunescu intr-un tap ispasitor, dind la o parte rolul lui pozitiv din anii ‘70, meritele Cenaclului Flacara etc. Dupa atitia ani, gasesc argumentul acesta fals: filmul nu era un proces al respectivului domn, ci povestea felului in care a fost construit cultul personalitatii. In aceasta poveste, domnul Paunescu a avut un rol. Cel pe care incercam sa-l descifram cu ajutorul citatelor din opera lui.

Pe deasupra, cind un om accepta sa vorbeasca in fata camerei, gasesc ca s-a angajat si el, ca si mine, sa duca treaba asta la bun sfirsit. Dezertarile sint lamentabile si nu merita nici un fel de menajament. Din pacate, cei de la BBC n-au vrut sa isi asume riscul unui proces si interviul n-a intrat in film. E una dintre marile mele infringeri.

Toamna trecuta, filmind la Razboi pe calea undelor, am facut un experiment. Intr-un autobuz, am pus la difuzoare vechi emisiuni de la Radio Europa Libera. Asteptam aduceri aminte, orice fel de reactii. Nu s-a produs nimic. Cu exceptia unui cetatean turmentat, poate cam instabil psihic, care pretindea ca a fost inchis, nimeni nu a reactionat deschis. Cred ca vina imi apartine: nu a existat o relatie clara, asumata de ambele parti aflate in fata si in spatele camerei. Stateam acolo si pindeam, fara sa ii fi prevenit pe oameni ce aud, ce urmarim. In lipsa acestui „contract”, nu se petrece nimic.

***

Cind termin un film si il arat celor care apar in el, barometrul echilibrului, al unui soi de echidistanta a pozitiei mele este nemultumirea cit mai multor participanti. Daca majoritatea celor intervievati – situati pe baricade diferite – se simt nedreptatiti, stiu ca am reusit intrucitva.