Poezia, considerata a fi cea mai sincera dintre arte, cere intotdeauna perfectiunea, pe cind romanul tolereaza paginile imperfecte. Indraznesc sa spun ca Fata din casa vagon, de Ana Maria Sandu, este un roman care atinge uneori sinceritatea poeziei. Fata din casa vagon este un roman despre femei si cu femei, masculinitatea fiind, de cele mai multe ori, reprezentata de personaje grotesti, de monstri sau violatori cu gheare, de betivi sau scandalagii.
Casa vagon, din „romanul vagon”, este o „casa rea”, un loc din care fetitele (si apoi femeile) Anei Maria Sandu vor sa evadeze. In prima parte a romanului, cititorul plonjeaza in copilaria magica si incantatorie a Ilenei, fata din casa vagon ajunsa pe fundul usitei, apa purificatoare. Pe fundul usitei, Ileana „avea impresia ca apa pe care o inghitise o spalase bine pe dinauntru, o lustruise pina nu se mai vedea nici o urma, asa ca o putea lua de la capat”.
In cea de-a doua parte a romanului, apare Ina, fiica Ilenei, care incearca, prin visurile si „delirurile” sale („Primul delir: cum o salvez pe mama”; „Al doilea delir: cum il salvez pe tata”), sa recupereze si sa corecteze un trecut mult prea dureros, sa ajusteze scenele „jenante sau nedorite”. La finalul primelor doua parti ale romanului, in casa vagon se face liniste. In ultima parte din Fata din casa vagon, scriitoarea schimba perspectiva narativa, si aflam astfel ca in intreg romanul nu au fost decit povestile pe care Ileana i le-a spus Inei, copilul sau nenascut.
„Cutia chinezeasca” sau „papusa ruseasca”
Femei de plastilina albastra sau de carton, papusi de pinza taiate cu foarfeca pe fundul apei dintr-un material gros, fetite care pling in jurul unui borcan cu dulceata de nuci verzi, care se fac „frati de cruce”, iar apoi pleaca din copilarie „fara zgomot, cu parere de rau si incercind sa nu trinteasca usa”, fiinte lipicioase si fragile ca serbeturile zaharisite se dizolva si se ascund intr-o lume solidara, dar nefericita si trista.
Ana Maria Sandu foloseste in Fata din casa vagon, care sta sub semnul romanului lui Vladimir Nabokov, Ada sau ardoarea, procedeul numit „cutia chinezeasca” sau „papusa ruseasca” (matriosca), iar pentru ca acest procedeu sa functioneze scriitoarea introduce in text misterul si ambiguitatea, cu efecte modificatoare asupra istoriilor prezentate.
Romanul povesteste vietile a trei femei: Viorica, Ileana si Ina (bunica, mama si fiica), care locuiesc in trei compartimente diferite ale aceleasi case vagon, in care personajele se schimba mereu, rotindu-se intr-un cerc urias, dar decorul ramine acelasi, trist si dezolant. Fata din casa vagon, de Ana Maria Sandu, imprumuta ceva din romanul The hours al lui Michael Cunningham.
In ultima parte a romanului Fata din casa vagon, aflam ca Ina este de fapt copilul nenascut, pe care Ileana l-a facut sa traiasca in paginile caietului sau, i-a aratat copilaria ei, adolescenta si prima iubire, viata mizerabila pe care ar fi putut sa o traiasca si casa vagon care ar fi inghitit-o si pe ea.
Romanul, a carui cheie de lectura o descoperim abia la sfirsit, nu este decit un „joc de-a mama si de-a Ina”: „Nu stiu ce ma doare cel mai tare, buba uriasa care se incapatineaza sa se tina scai de mine sau faptul ca am facut-o sa traiasca. Am scos-o in lume, am rostogolit-o de pe-o pagina pe alta, ne-am jucat «de-a mama si de-a Ina». Acum, gata, de mai bine de trei luni am facut scenarii despre «cum ar fi daca». Nefericirea mi se pare o responsabilitate prea mare si la fel de periculoasa ca orice alta boala ereditara”.
Papusi mai mici sau mai mari, fetele din casa vagon, chiar daca stau una in spatele alteia in fata oglinzii sau la aceeasi fereastra care da inspre lucruri, chiar daca se striga prin peretii subtiri ai compartimentelor, chiar daca se iau de mina si se tin in brate pina adorm, chiar daca se viseaza una pe alta sau incearca sa se salveze prin „deliruri”, ele nu mai pot recupera nimic din ceea ce au pierdut si nu pot fi niciodata fericite.
Trei raspunsuri de la Ana Maria Sandu
„Romanul e, pe undeva, mai poetic decit cartea mea «de poezie»”
In prefata la Fata din casa vagon, Mircea Cartarescu sustine ca „romanul cel mai bun de azi e scris de poeti”. Credeti ca poezia a devenit o conditie obligatorie pentru romancierul de astazi?
Afirmatia lui Mircea Cartarescu nu cred ca tine de o valorizare, ci de o optiune estetica. Poetul nu e cel care a publicat carti de poezie, ci vizionarul, artistul, cel care poate sa-ti spuna pe linga povestea propriu-zisa si ce mirosuri sint in incapere, cum cade lumina pe covorul tocit, sa creeze o atmosfera care sa-ti ramina in minte si dupa ce ai terminat cartea. Altfel, un text poate fi impresionant, bine scris, dar nu va reusi niciodata sa te emotioneze. Asta imi imaginez ca face ingredientul „poetic” intr-un roman. E o pojghita extrem de fragila si de pretioasa, un abur care bruiaza incontinuu „realitatea”. Am citit de curind Discipolul lui Irish Murdoch, o carte cu un inceput senzational, foarte poetic as spune. Bazinul cu apa termala in jurul caruia se va intimpla totul ii transforma din primele 40 de pagini pe protagonisti in niste somnambuli. Si n-ai cum sa uiti asta… Ar mai fi si cartile in care nu se intimpla mare lucru, nu se aplica regula scenariilor (la minutul 17 trebuie sa apara ceva/cineva si sa complice intriga) si pe ele tot un fel de Dumnezeu al poeziei le tine in viata.
Exista vreun compromis pe care romanul l-a impus poetei din Amintirile unui Chelbasan?
Compromis, sigur nu. Dar un efort, da. Cind am inceput Din amintirile unui Chelbasan nu stiam cum o sa se termine, nu ma interesa. Aveam un personaj pe care puteam sa-l plimb pe unde voiam, era un magnet care atragea frinturile de poveste si le ordona sentimental. E o cartulie de 70 de pagini pe care am scris-o in destul de mult timp. Cind ma intilnesc cu cineva care imi spune ca a citit-o, inca ma bucur foarte tare. Cu Fata din casa vagon a fost un pic altfel, mi-a fost foarte teama ca n-o sa fiu in stare sa construiesc povestea. De asta m-am si apucat de scris abia dupa ce stiam ce vreau sa fac pina la sfirsit. Cred ca Fata… incepe acolo unde se termina Chelbasan. Imi imaginez ca am pastrat doar cruzimea si candoarea. Si mi se pare ca romanul e, pe undeva, mai poetic decit cartea mea „de poezie”. Pentru ca mi-am ales o structura care sa-mi permita sa construiesc primele doua povesti, ca apoi sa le arunc in aer fara nici cel mai mic regret. Uite, nu m-am gindit pina acum, dar o posibila interpretare a Fetei din casa vagon ar putea fi chiar asta: batalia din mintea mea intre poezie si proza…
Fata din casa vagon sta sub semnul romanului Ada sau ardoarea al lui Vladimir Nabokov. In ce masura v-a influentat scriitorul rus?
Cu Nabokov am o relatie destul de ciudata. Inca nu i-am citit toate cartile, dar ma bucur de fiecare data cind mai gasesc cite una. El scrie foarte diferit de la o etapa la alta si nu pot sa zic ca imi place neconditionat. In cartile de maturitate, Nabokov poate parea alambicat si pretios, dar felul in care asaza cuvintele unele linga altele tine de un nivel al scriiturii de care n-ai cum sa nu te lasi sedus. Nabokov reuseste sa scrie discret si flamboiant in acelasi timp, stiu ca e greu de crezut ca poti sa gasesti lucrurile astea intr-o singura pagina de text, dar e suficient sa deschizi la intimplare Ada sau ardoarea. In acest roman, a ajuns la un rafinament greu de imaginat. Si de suportat pentru orice scriitor. Eram la Budapesta, la o intilnire cu mai multi scriitori, si trebuia sa spunem fiecare autorii care ne plac/ne-au influentat. Nu-mi amintesc sa fi fost cineva dintre cei 12 oameni de acolo care sa nu-l pomeneasca pe Nabokov. Devenise de-a dreptul amuzant.
Motto-ul pe care mi l-am ales din Ada sau ardoarea cred ca m-a gasit el pe mine. Aveam senzatia cind am dat peste el ca vorbea chiar despre cartea mea. Mai stiu ca m-am emotionat foarte tare…