Unul dintre paradoxurile, perfect explicabile, ce îl privesc pe Ingmar Bergman este că, deși iubea mai degrabă teatrul, iar spectacolele i-au premers filmele, celebritatea mondială i-a adus-o marele ecran. E limpede de ce. Firea lui creativă s-a manifestat timpuriu, debutând în anii copilăriei în arta teatrului de păpuși, în producții în care îi implica pe cei din preajmă și care erau prezentate în fața unei audiențe alcătuite majoritar din rude.
A continuat cu trupe de amatori în perioada liceului, apoi, în cursul carierei, a activat în domeniul scenic ca director de instituție, dramaturg, regizor de teatru în toate formele sale – scenic, radiofonic, pentru televiziune.
În paginile autobiografice (Lanterna magică) a subliniat mereu că activitatea teatrală și cea cinematografică s-au încrucișat creator, și una, și cealaltă foarte strâns legate de viața personală. Care a fost la fel de intensă și de spectaculoasă: a avut cinci soții și opt copii! Creația artistică ajunsese o pasiune obsesivă: erau sezoane când monta șase-șapte spectacole și făcea două-trei filme; a regizat Strindberg de 30 de ori; în perioada cât a fost director la Teatrul Regal Dramatic, programul său de lucru începea la 7.45 și se încheia la ora 23!
Replicile conțin concepțiile lui Bergman despre arta scenică
În anul centenarului nașterii sale, Editura Polirom a scos un volum aniversar cu două dintre piesele sale (Scene dintr-o căsnicie și După repetiție), tom prefațat de Carmen Vioreanu, care a făcut și traducerile.
După repetiție a fost inițial un text pentru televiziune (1984), cu Lena Olin și Erland Josephson, cu numeroase elemente de poetică teatrală, enunțate de cele două personaje, plasate într-un teatru vechi, încărcat cu o teatralitate rezultată din însumarea nenumăratelor ficțiuni născute și stinse seară de seară între aprinderea și stingerea reflectoarelor. Ibsen, unul dintre autorii interesanți pentru Bergman, și Strindberg, admirat în egală măsură, sunt evocați ades, căci personajele sunt un regizor „aproape împăiat“, Henrik Vogler și tânăra actriță Anna Egerman. Formula e de teatru în teatru, cei doi aflându-se în procesul de lucru la Un joc al visului. Dialogurile purtate ating subiecte de poetică teatrală, vorbesc despre meserie, despre vechi și nou în artă, relațiile de putere creatoare dintre regizor și actori, viața privată și viața scenică, diferențele dintre teatru, care îngăduie regia ca reinterpretare, adică „frământatul textului“, și muzica clasică, artă care le exclude structural. Firește, replicile conțin concepțiile lui Bergman despre arta scenică. „Eu mă folosesc de toate mijloacele ca să vă fac pe voi să funcționați. Asta e meseria mea. Și, în plus, singura mea bucurie adevărată“, îi spune bătrânul Vogler tinerei actrițe Anna. Pentru Bergman, teatrul înseamnă trei lucruri și le enumeră și aici: „Cuvântul, actorul, spectatorul. E tot ce trebuie […] pentru ca minunea să aibă efect“.
Scene dintr-o căsnicie a început, în 1973, ca un serial TV în șase episoade, cât era bugetul (cu Liv Ullmann și Erland Josephson), iar acest scenariu despre „analfabeți emoțional“ a devenit rapid un mega-succes, transformat apoi și într-un lung metraj de aproape 3 ore. Scenariul întoarce pe toate fețele relația cuplului Marianne și Johan, după un deceniu de conviețuire și doi copii, două fiice, iar derularea debutează cu o scenă-interviu pentru presă despre minunata lor căsnicie. În următoarele cinci tablouri, cu personaje și situații care se metamorfozează continuu, surprinse prin replici inteligente, pline de miez analitic, relația de cuplu este portretizată în cele mai tainice unghere ale ei, de unde nu se mai vede chiar atât de idealizată, iar fundamentele aparent solide ale unei căsătorii structurate pe „așa trebuie“ își dezvăluie fisurile și șubrezenia.
Abundă elemente de autobiografie
Textul devine o analiză psihologic-terapeutică a dragostei în general, a dragostei de mariaj care devine o rutină sau o obligație statuată printr-un contract și reguli, care presupune o foarte bună cunoaștere a celuilalt – în principiu, un atu al unui asemenea parteneriat pe termen lung, dar în practică un solid motiv de plictis, într-un traseu saturat „de rezerve și interdicții“, în care implicații realizează că „adevărul ne-ar fi pulverizat căsnicia“ și că singurele care au funcționat o vreme au fost „adevărurile corectate“. Mai intervin în acest algoritm uman atât de complex conveniențele sociale, complacerea în aparențe, opiniile și așteptările părinților, ale propriilor copii, previzibilitatea, realizările/ frustrările profesionale, dar finalmente nevoia de altceva duce, în piesă, la un divorț. Și, cum căile iubirii de cursă lungă sunt atât de bizare, separarea legală, ca punct terminus, devine aici începutul unei furtunoase și neașteptate aventuri a celor doi „foști“.
Ca în toate creațiile bergmaniene, abundă elemente de autobiografie, căci „fanteziile mele puteau fi despărțite cu greu de ceea ce era de fapt real“, scria regizorul în Lanterna magică. Unele episoade sunt chiar „transcrieri“ ale unor secvențe din propriile experiențe maritale. Și, desigur, apar și nelipsitele referințe la arta teatrului, Ibsen și Strindberg în mod explicit.
Ediția aniversară Ingmar Bergman de la Polirom ne conduce privirile spre una dintre cele mai atrăgătoare din punct de vedere estetic figuri ale teatrului și filmului recente, într-o necesară reverență editorială, salutată nu doar de profesioniști, ci și de fanii scenei și ai ecranului.