„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Cartea numerilor, de Florina Ilis, care va apărea în curând în colecția Fiction Ltd. a Editurii Polirom.
– Fragment –
Își făcea cu ușurință loc prin desiș, aproape zburând. Voia să-l ajungă din urmă cu orice preț. Așa cum alerga, i se părea că trupul îi crescuse, că se făcuse mai înalt fiindcă crengile nu-i mai loveau fața, că mâinile îndepărtau cu mai multă vigoare bariera de ramuri și spini, că privirea i se ascuțise, că înainta ușor prin covorul de frunze, iar greutatea din piept îi dispăruse aproape cu totul. Îndărătul copacilor, cerbul îi apărea surprinzător, în locuri neașteptate, invitându-l să-l urmeze. Crengile îi loveau umerii, i se agățau de haine, frigul începuse să-i biciuie fața, dar, fericit, continua suișul, alergând. Când se oprea gâfâind, ca să respire, imaginea cerbului, ca o nălucă, apărea și dispărea printre copaci, făcându-l să pornească din nou la drum. Nu se mai ghida după lanterna lui Ionel, nici măcar nu mai era convins că acesta îl urmează, ci după lumina stelelor și a lunii, care, strecurându-se prin răriturile de frunze ale coroanelor, îl călăuzea numai ea știa unde. Panta, până atunci mai domoală, deveni, spre vârful versantului, mai abruptă și vicleană, îngreunându-i înaintarea. Începu să respire mai greu. Se ajută și de mâini ca să urce, dar se trezi pe marginea unei noi râpe. Nimeri pe o cărare și, fericit, reluă urcușul. Urca anevoie din cauza solului în care torentele ploilor ce se revărsau de sus, de pe platou, scobiseră șanțuri adânci. Sub el, pământul sfărâmicios se desprindea ușor, făcându-l să scape un picior sau altul, să alunece. Căuta instinctiv, cu vârful bocancului, un loc mai stabil, ca să poată apoi urca din nou. Cu mâinile se ținea de terminațiile rădăcinilor copacilor ce ieșiseră la suprafața solului, ca niște nervuri noduroase. Își simțea inima în gât sufocându-l. Se strădui să biruiască marginea dreaptă, ca un zid, a râpei și să răzbată acolo sus, unde-l aștepta cerbul. Din locul în care se oprise, îl vedea înalt și frumos, cu coarnele argintate de lună. La grumazul cerbului observă o ghirlandă. De la acea distanță i se părea a fi o ghirlandă de frunze și ramuri. Stătea în aceeași poziție ca și cerbul de pe carpeta agățată pe peretele de lângă patul lui. În multe nopți adormise și visase acel cerb. Nu mai știa dacă ceea ce trăia acum era vis sau realitate. Ar fi închis ochii ca să adoarmă. Făcu un ultim efort ca să urce spre creasta văgăunei. Dar, când ajunse sus, cerbul dispăruse. Obosit, se așeză direct pe pământ. Era complet singur. Liniștea și negura din jur îl înconjurară din toate părțile, înghițindu-l lacome. M- am pierdut, își spuse. Dar gândul acesta nu-l înspăimântă. Își puse mâna la gură și-l strigă pe Ionel! Ioooneel! Încordat, ascultă ecoul vocii sale, dar nu veni nici un răspuns. Deodată, în luminișul în care se oprise, se ivi din nou, uriașă, luna. La lumina lunii întrezări, ceva mai încolo, hrănitoarea din drumul Chicerii. Recunoscu locul, iar constatarea asta îl umplu de bucurie. Picioarele îl purtaseră singure până într-acolo. Fusese de multe ori la hrănitoare împreună cu tatăl lui. Se va lăsa în voia picioarelor, zise. Apoi, văzu cum, la iesle, cerbul mânca liniștit fân și nu mai avu nici o ezitare. El era! Regele! Și o luă spre el. Avu impresia că cerbul îl așteptase acolo, că îi făcea semn cu coarnele, chemându-l. Nu-i mai era frig, deși din gură îi ieșeau aburi. Pe frunte părul i se lipise de la boabele de sudoare pe care le simțea pe tâmple, prelingându-se prin păr, pe gât, dar nu încetini deloc ritmul. Alerga în urma cerbului, neatent la foșnetul coroanelor, la scârțâitul crengilor, la spinii care i se agățau de haine, la iarba ce-i înlănțuia picioarele. Curând copacii se răriseră, semn că se apropia de platou. Primul lucru pe care l-a observat când a ajuns sus a fost bolta cerului și luna care aproape îl orbea, atât era de mare, foarte jos și luminoasă. Dar cerbul, nicăieri. Unde o fi dispărut? se întrebă disperat. Făcu câțiva pași, încercând să se orienteze în întunericul des. Abia mai respira din cauza efortului. Bătăile inimii le auzea în tâmple și urechile, din cauza presiunii, i se înfundaseră, gata să explodeze. Obosit, se așeză pe covorul de iarbă, lăsându-se pe spate. Privi în sus, spre cerul întunecat unde pâlpâiau câteva stele, învăluite de o boare albicioasă. Gândul că știa unde se află îl liniști. Nu putea să scape însă de durerea ascuțită din piept. Se mișcă în așternutul moale, dar rece, privind spre boltă. Își închise ochii ca să nu mai simtă durerea. Și adormi. Când s-a trezit din cauza împușcăturii, a întrezărit ca prin ceață pălăria cu pana de păun a tatălui și s-a liniștit. Putea să adoarmă la loc. Când tata se-ntorcea acasă seara târziu, nu uita niciodată să treacă pe la patul lui ca să-i spună noapte bună. Tatăl se apleca asupra copilului, cu pana lui de păun, cu hainele mirosind a pădure și sălbăticiuni, a sudoare și ger. Băiatul adormea de îndată ce-i simțea mirosul bine cunoscut. Așa făcuse și acum când, incapabil să se trezească, a leșinat din nou, căzând în amorțire. Și atunci a revăzut cerbul. 16 par! Nu!, nu se înșelase. A numărat uluit ramurile. Ramura ochiului, ramura de ghețuri, ramura mijlocie, coroana. Exact cum îl învățase tata! Când cerbul s-a aplecat, băiatul i-a observat coarnele. 16 par! Dar nimic nu i s-a părut mai frumos ca rozeta. Era asemeni unui inel auriu, sclipitor. Și-i părea, cum cerbul se mișca, că rozeta se învârte și se transformă într-un disc rotitor, înălțându-se spre cer. Dar nu era cerbul cel ce se rotea, ci elicopterul. Și, odată cu elicele lui, coroanele copacilor, pierzându-se într-un vârtej asurzitor, aspirând în golul de aer din mijloc toate frunzele roșii și ușoare, aflate în raza elicelor. În capul lui însă totul se învălmășea. Îi era teamă că va fi și el aspirat cu zgomot și va pieri în groapa aeriană de frunze. Apoi, cerbul uimit i-a atins pieptul cu botul, suflând spre el abur cald. Când și-a deschis ochii, cerbul și-a ridicat coroana, scuturându-și capul maiestuos către lună. Împungea luna cu coarnele de diamante negre, atât era de înalt. Și pe grumazul cerbului curgea, ca dintr-un șirag rupt de perle, sânge. Dar nu era sângele lunii, ci al cerbului, își spunea frecându-și ochii care, din cauza leșinului, se încețoșau, împăienjenindu-se. O ghirlandă de sârmă ghimpată, împletită din ramuri și frunze, se înfășurase strâns în jurul grumazului puternic al cerbului. E Regele! își spuse și luna se agățase de coarnele lui ca o cunună de raze. În rana mare de la grumaji, sângele se încleiase formând un fel de cravată roșie, așezată strâmb. Băiatul a întins mâinile să-l îmbrățișeze. Să-i scoată cravata de ghimpi. A făcut un efort să se ridice. Nu trage! a strigat. Nu! Strigătul acesta a umplut aerul, întrerupând liniștea nopții. O să-i fiarbă capul și-o să-l transforme în trofeu, și-a spus. Nu, tăticule! Nu trage! Cerbul s-a aplecat și băiatul, încolăcindu-și mâinile în jurul grumazului cerbului, a sărit în spinarea lui. Parcă cerbul nu așteptase decât asta ca să pornească la drum departe, spre lună, prin aerul împăienjenit de fire luminoase. Așa cum zbura în spinarea Regelui, avea impresia că aude ba apropiindu-se, ba îndepărtându-se zgomotul făcut de coarnele cerbului lovindu-se de crengile din jur.
Încercă să se țină mai bine ca să nu cadă și strânse cu palmele de cununa de sârmă ghimpată care înconjura grumajii cerbului, ca de cureaua frâului…
CARTEA
Parafrază la Cartea numerilor, noul roman al Florinei Ilis este, precum cartea lui Moise, un „recensământ“ al unui popor aflat pe drumul prin pustiul, adesea ostil, al unei istorii potrivnice, în căutarea propriei țări mereu promise. Construit pe structura Numerilor – carte despre ascultare și răzvrătire, despre pocăință și binecuvântare, ale cărei întâmplări trebuie să slujească drept pilde viitorimii –, romanul este o sinecdocă a destinului României, ambiționându-se să cuprindă cât mai multe evenimente cruciale ale secolului XX și să sintetizeze o etnoistorie perfect verosimilă. Nonconformist față de rigorile epicului tradițional, puterea de seducție a acestui roman stă în varietatea personajelor și a întâmplărilor în care, cu ușurință, oricine poate identifica profiluri, personalități și experiențe din istoria personală.