Cartea Inima omului, care încheie Trilogia fiordurilor, a fost tradusă din limba franceză de Magda Răduță și a apărut la editura Polirom în anul 2018, în timpul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere, la care scriitorul islandez a fost invitat.
Scumpe domnule Jón Kalman Stefánsson, parcă a trecut o viață între toamna anului 2014, când am auzit prima dată de numele dumneavoastră, și toamna acestui an, când v-am văzut prima dată.
Povestea începe tot la Iași (mai țineți minte Iașul?), tot în zilele Festivalului. Un scriitor român stabilit în Elveția mi-a spus numele dumneavoastră în sala de mese a Hotelului Traian. Vorbea cu un entuziasm devastator și un cetățean chiar s-a oprit din degustarea micului-dejun ca să dea ureche spre noi. Așa, deci, există acest islandez care scrie o proză poetică atât de frumoasă de parcă i-au dictat-o îngerii din icoane.
V-am citit și entuziasmul scriitorului a pălit în fața entuziasmului cu care m-am făcut profetul dumneavoastră. V-am vestit pretutindeni, la târguri de carte, în piețe agroalimentare, în stații de tramvaie, în foaierele teatrelor, v-am vestit către actrițe și regizori, fotografi și vânzători de băcănie.
Trilogia fiordurilor pe care Inima omului o încheie așa cum știam că o va încheia – dureros de frumos – ocupă în inima mea, care a luat demult forma unei biblioteci, un loc pe care nu îl va mai pierde nici dacă vă veți scrânti ca Hamsun.
V-am văzut la Iași, pe scena Naționalului, și am fost beat de fericire, ca puștii aceia care intră în culise când cântă rockerii lor preferați în oraș. Știam deja și cum arătați, și cum sună vocea dumneavoastră, deși nu vă căutasem pe Google și nu vă ascultasem pe YouTube. Pur și simplu știam. Când îi citești cărțile, se întâmplă să cunoști omul dinainte să îl vezi.
Mi-au plăcut cuvintele dumneavoastră din teatru, cuvintele care aveau puterea să umple scena și să devină poeme, și mi-a rămas gândul la primele dumneavoastră cărți – acele eșecuri devastatoare, printre cele mai proaste cărți scrise vreodată în limba islandeză (iar în Islanda, știu, se scrie mult și fabulos). Mă gândesc la ele – le-ați judecat prea aspru? Aveți dreptate? Așa li se întâmplă poeților care încearcă să scrie ca romancierii?
A durat o vreme până v-ați găsit calea, dar calea aceasta încălzește de-acum sufletele cititorilor dumneavoastră cum încălzește iubirea inima Băiatului.
E patetic? E adevărat.
Cerul. Nu am văzut niciodată cerul de deasupra Islandei, dar citindu-vă Inima omului mi-am promis că voi urca înspre cerul acela.
Vreau să îl ating, e o nebunie, dar vreau să ajung până acolo unde ați ajuns, până acolo unde cerul e numai un strat gros de gheață și toată lumea e acoperită de el.
Am un autograf de la dumneavoastră. Mi-ați scris în islandeză. Aveți un scris ca de doctor și nu am reușit să vă înțeleg cuvintele, nu știu ce ați scris.
Dar le privesc uneori și îmi imaginez că acolo scrie că trebuie să trăim toate lucrurile din poveștile vieților noastre pe pământ pentru ca în sfârșit să îndrăznim.