Acum vreo câțiva ani, când un editor și rocker drag nouă strângea în volum primele articole publicate la rubrica de față, cel mai sec reproș l-am primit din partea unui cititor necunoscut, care mă acuza că am ceva contra homosexualilor, de vreme ce n-am scris nimic despre Queen. Adică, subînțeles, despre Freddie Mercury.
De unde va fi ajuns la asemenea concluzie? Cuprinsul acelei cărți conține destule pagini provocate de audiția discurilor la care contribuția persoanelor cu orientare sexuală incriminată de atâția inși este remarcabilă.
Ulterior, legat de Queen, am comis un textuleț ironico-ludic, fără să ating totuși aspectul menționat, nefiind în chestie. Freddie a murit cum se știe, iar sexualitatea sa e transformată periodic în marfă de senzație de mass-media. Subiectul homosexualității, ardent în lumea vestică, s-a rostogolit și până la noi, ajungându-se la recentul referendum, de parcă problemele publice se pot rezolva deodată cu „problema patului“, cum o numea Tolstoi. Mă amuză agitația, am opțiuni pronunțat heterosexuale, dar nu cred că viața e liniară. Și când aud păreri ferme că „asta e așa, nu altfel!“ (nu contează ce sau cum), prefer să-mi văd de treburi, știind că pe oamenii cu convingeri neclintite e bine să-i ocolești.
Odată cu filmul Bohemian Rhapsody este iarăși perpeleală în public, lacrimi și extaz pe obrajii fanilor de toate orientările, jale și „Freddie, Freddie“ exprimat în toate felurile. Ce-ar fi de zis? „Muzica și sexualitatea“, iată o temă de studii docte, nu de un articol efemer. Trupa Queen a fost senzațională și mult iubită la vremea ei; este și azi la fel, deoarece a reușit performanța să îmbrace rockul aspru, tăios și murdar în mătăsurile pastelate și diafane ale muzicii ușoare, de café-concert și de estradă, la care s-au adăugat artificiile operei și operetei, totul într-un sos jazzistic picant, dintre cele care plac la nebunie consumatorilor simandicoși din lumea întreagă.
Cam așa pare să creadă și Peter Freestone, autorul cărții Freddie Mercury – O biografie intimă scrisă de omul care l-a cunoscut cel mai bine (traducere din engleză de Florin Tudose, la editura Publica, 2018): „Mare parte din fenomenul Queen a fost gândit din capul locului în ideea de a șoca“ (p. 120). Neîndoielnic, creierul acestei strategii și (f)actorul principal se numește Freddie Mercury, un artist care „a plănuit de la început să fie star“ (p. 285).
Și a fost, într-adevăr, unic, singular, inimitabil. Decizia de a face un film despre el mi se pare o stupizenie tipic hollywoodiană. Iar a cânta în continuare sub titulatura Queen, dar cu alți soliști vocali, aduce jalnic a dorință de a mai câștiga niște bani, profitând de naivitatea unor fani lipsiți de pretenții și discernământ. Însă așa merg afacerile.
Cartea lui Peter Freestone este mărturia unei mari iubiri. De profesie garderobier, Freestone ajunge la 24 de ani în anturajul lui Freddie și devine unul dintre sateliții care se învârt în jurul astrului, până când acesta se întunecă și dispare. Face de toate: șofer, bucătar, secretar, însoțitor la petrecerile care parcă țineau non-stop, infirmier și, vrând-nevrând, gropar. Viața în galaxia Mercury este absolut senzațională. O lume bogată, trăind în opulență (citiți cu detașare paginile despre mobilier, alimente, haine, case etc.), fără altă grijă decât momentul imediat următor, care putea fi un concert, o înregistrare, o petrecere, o iubire de-o noapte sau de-un sezon.
Dedicată celui mai notoriu homosexual din vremea noastră, cartea nu e deloc indecentă, nici senzaționalistă. Firescul ei reconfortant confirmă ceea ce unii știu de mult: iubirea arde intens și total în contexte diferite, și nu e condiționată nici de sexul iubiților, nici de căsătoria lor legală, precum nici de religie sau de rasă.