Reputată jurnalistă a Iașiului, colaboratoare a „Suplimentului de cultură“, actualmente integrată academic în lumea americană, la Duke University, Emilia Chiscop a publicat anul acesta rezultatul cercetării ei doctorale de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ într-o carte recent apărută la editura Junimea. Am citit cartea cu un real interes, cu atât mai mult cu cât ea explorează o epocă bine reprezentată literar (grație în primul rând „Vieții Românești“) și memorialistic (mai ales prin Rudolf Suțu).
Cartea tratează istoria presei ieșene, lucru diferit de istoria literară și chiar de istoria Iașiului sau a instituțiilor locale. Istoria presei privește mai puțin sociologia redacției sau a tipografiei ori tehnica imprimării mecanice, cât relația ziarului cu publicul cititor, independența editorială, definirea misiunii publicațiilor și gradul în care ele pot să o respecte, ziariștii-vedetă și campaniile de presă. Cartea are meritul de a oferi o istorie a unui important sector al presei românești și de a da material de reflecție pe teme niciodată inactuale, precum relevanța comunicării mediatice în impunerea ideilor și opiniilor, dar totodată oferă, secvențial, și elemente pentru o reflecție despre natura legăturii dintre o echipă redacțională și publicul său.
Trebuie spus că lucrarea nu este condusă doar cu pasiune față de obiectul ei de aplicație, ci și cu o mare rigoare, urmărind modele academice în materie, britanice și americane. Istoria presei în epoca modernității este completată de tipologii, concepte și modele de autoritate și de rezumatul unor dezbateri clasice cu privire la rolul presei. De asemenea, începuturile presei românești sunt revizitate cu spor, căutând să descopere formarea unui public pentru presa de informație care să depășească epoca inevitabil eclectică a începuturilor. Presa, bine spune autoarea, are meritul de a decupa un spațiu public prin simpla ei evoluție și diferențiere, contribuind pe urmă, în măsura posibilului, la autoreglarea unui mediu socio-economic și cultural-politic a cărui oglindă devine sau ar trebui să devină.
În perioada propusă, autoarea se oprește asupra a opt gazete ieșene din cele aproape șaptezeci de publicații existente: „Evenimentul“, „Opinia“, „Curierul de Iași“, „Era Nouă“, „Liberalul“, „Viitorul“, „Viața Românească“ și „Gazeta Moldovei“. Chiar excluzând „Viața Românească“, este vorba de ziare cu o bogată prezență în literatură, lucru firesc într-o perioadă în care scriitorii sunt adesea invitați să publice pe prima pagină a ziarelor și romanele-foileton sunt foarte răspândite.
Definirea „moldovenismului“ ca o categorie sufletească cu implicații culturale
La „Evenimentul“ au scris mult timp C. Stere, G. Ibrăileanu, Ion și Sofia Nădejde, în timp ce Sadoveanu și Caragiale au colaborat intens la „Opinia“. La „Curierul de Iași“ a lucrat Eminescu în 1876-1877, după cum se știe prea bine. În „Era Nouă“ au publicat Caragiale și Brătescu-Voinești, ziarul fiind inițiat de A.C. Cuza, om cu aspirații literare înainte să-și dea seama că brandul propriu de antisemitism i-ar putea aduce o mult mai mare audiență.
În ce privește „Viața Românească“, este limpede că revista nu a definit doar o epocă de presă culturală ieșeană, ci a dominat dezbaterea literară vreme de zece ani înainte de Primul Război Mondial și a iradiat în ficțiunea propriu-zisă (Ionel Teodoreanu), contribuind la definirea „moldovenismului“ ca o categorie sufletească cu implicații culturale în literatura primei jumătăți a secolului XX.
Presa ieșeană a dat câțiva importanți conducători de publicații: Gr. Buțureanu și Lascăr Antoniu la „Opinia“, Th. Balassan și Scipione Bădescu la „Curierul de Iași“, A.C. Cuza, Th. Missir și N. Volenti la „Era Nouă“, Nicolae Maxim și Vasile Scânteie la „Gazeta Moldovei“. Cei mai importanți „formatori de opinie“ nu sunt însă întotdeauna conducătorii gazetelor, ci acei buni condeieri care reușesc să formuleze o direcție sau să urmărească o investigație și să magnetizeze opinia publică. Emilia Chiscop îi evidențiază pe A.D. Xenopol, C. Stere, Gh. Ghibănescu, Mircea Aldea, Lascăr Antoniu, Spiru Prasin, Vespasian Pella, Ion Maxim, A. Steuerman-Rodion.
Autoarea s-a oprit îndeosebi asupra anilor electorali, așa că presa pare mereu în plin zbucium politic, mai ales că unele ziare sunt gazete de partid („Liberalul“, desigur liberal, „Viitorul“, conservator, „Era Nouă“, junimist”), alături de care ziarele de mai mare impact sunt cele care își asumă la nivel de redacție o orientare ideologică ce poate și să se schimbe în timp („Evenimentul“ e inițial ziar liberal, iar de la 1900 conservator, iar „Opinia“ conservatoare își asumă din 1908 palierul takist, conservator-democrat).
O poziție aparte au „ziarele numai de informațiuni“, printre care vechiul „Curierul Balassan“ și, cu un spor calitativ apreciat de autoare, „Gazeta Moldovei“. Evenimente majore marchează epoca: criza mondială din 1899-1901, austeritatea care urmează, răscoala din 1907, mai ales în Moldova.
Serioasa cercetare a Emiliei Chiscop te lasă sur ta soif în ce privește anecdotica ieșeană a momentului. Era inevitabil să fie așa, într-o carte preocupată nu de materialul factual, ci de individualitatea vocilor și de mișcarea opiniilor. Ziarele se lamentează mereu de lipsa de panaș politic sau cultural al Iașului, căruia i se diagnostichează o statornică decădere, devenită clișeu. Temele discuției sunt, alături de „criza Iașiului“, nevoia de reforme politice și sociale, ideologiile în circulație, între care socialismul, feminismul și mai ales antisemitismul. Direcția antisemită era rușinos de bine reprezentată, o figură aparte făcând ziarele „Opinia“ și „Gazeta Moldovei“, salvate de faptul că aveau mulți și valoroși colaboratori evrei. Afară de asta (și pentru a observa normalizarea temei), A.D. Xenopol ironiza, la 1899, faptul că Partidul Antisemit din Iași era condus de două femei și nu, cum s-ar fi cuvenit, de bărbați politici, observație amuzantă măcar pentru că, astfel, misoginismul istoricului pare că vine să îi corecteze antisemitismul.
Capitolul cel mai plăcut rămâne cel dedicat figurilor de jurnaliști
Sănătatea era o temă de îngrijorare periodică, reflectată în discuțiile despre sărăcie și mortalitatea infantilă, alcoolism, prețul crescut al medicamentelor și incapacitatea administrației de a face față la epidemii. La educație, în plină epocă Spiru Haret, presa conduce exerciții de imagine, numele ministrului fiind ținta unor campanii acerbe, în funcție de partidul-sponsor.
Viața culturală era consemnată prin mențiunea cărților apărute și a conferințelor sau spectacolelor de teatru care aveau loc, ori de ocazionala înregistrare a câte unei curiozități, precum obținerea licenței de istorie într-un singur an de către un tânăr cu „dispoziții geniale“, Nicolae Iorga. Mai importante sunt, totuși, colaborările lui Caragiale cu proze rămase celebre în „Opinia“, începând din 1907.
Capitolul cel mai plăcut cititorului rămâne cel dedicat figurilor de jurnaliști, vocilor acestora și temelor pe care le dezvoltă. Este, poate, și capitolul cel mai apropiat autoarei, deoarece pune în valoare contribuția ziaristului la temele discursului public. Apar ziariști afiliați politic mai mult sau mai puțin deschis, atrăgându-și autoritatea din zona universitară sau buni realizatori de investigații jurnalistice. Aceste figuri ar trebui să răspundă întrebării ridicate de Emilia Chiscop încă din introducere: „cum vor fi contribuit ziarele de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor… la formarea societății civile, la formarea și deformarea de valori, la maturizarea și schimonosirea discursului public, la practicarea exercițiului democratic?“.
Răspunsul nu e ușor de dat, deoarece ziarele nu sunt mai mature decât societatea în care apar, ziariștii își urmăresc jocurile politice sau nu știu să-și păstreze cumpătul și demnitatea și cad în antisemitism sau în ura de clasă. Este cert că gazetarii de atunci s-au străduit, în majoritatea cazurilor, să se ridice la înălțimea vremurilor trăite, dar nu toți și-au înțeles misiunea la fel, ca să nu mai spun că diviziunea politică, inevitabilă, îi făcea să-și reprezinte adesea divergent binele public… O lucrare meritorie. Așteptăm continuări!
Emilia Chiscop, Presa ieșeană de informație (1890-1910), Editura Junimea, 2018