Fără să fiu o admiratoare înfocată a lui Cehov, cu a cărui operă nu rezonez pur și simplu, volumul editat în această toamnă de Polirom – A.P Cehov, O viață în scrisori. Corespondență (1879-1890) – mi-a atras totuși atenția. Interesul provocat i se datorează mai mult realizatoarei acestui tom, Sorina Bălănescu, o erudită cercetătoare al creației cehoviene, care a studiat-o într-o cursă de studiu aplicat întinsă pe decenii: mai întâi sub formă doctorală – Simbolul în dramaturgia lui Cehov (1979) –, apoi în alcătuirea ediției critice A.P. Cehov, Opere (Editura Univers, 1986- 1999).
Iar într-o măsură oarecare i se mai datorează și curiozității de a putea pătrunde în perimetrul privat pe care îl compune mozaicat un gen astăzi pe cale de dispariție din cauza corespondenței electronice, genul epistolar.
Sorina Bălănescu oferă o impecabilă ediție critică, îngrijind volumul, traducând, scriind note, comentarii și o prefață lămuritoare despre jaloanele demersului științific. Din prefață cititorul află că inventarul corespondenței cehoviene, arhivată cu grijă chiar de scriitor, numără aproximativ 10.000 de epistole expediate și primite de la familie, prieteni și persoane oficiale, publicate în Rusia într-o serie de 12 volume. Se pare chiar că numărul ar fi fost mai mare cu vreo 1.500, estimarea celor pierdute sau distruse. Din inventarul de 10.000, aproximativ 4.400 sunt sub semnătura lui Cehov, care, într-o epocă a mijloacelor de comunicare limitate, obișnuia să scrie și câte 3-4 pe zi.
Din impresionantul epistolar, Sorina Bălănescu a selectat pentru acest prim volum (există mari probabilități pentru un al doilea) o parte pe care-o apreciază ca relevantă din perspectiva creației scriitoricești a lui Cehov: „Ne-a ispitit ideea de a convinge, prin selecție, că această corespondență este, înainte de toate, literatură de primă mână“.
„Limbajul trivial și mișcările mărunte trebuie să fie din belșug“
Sumarul e deschis de o scrisoare adresată fratelui său, Mihail Pavlovici Cehov, și el scriitor, datată aprilie 1879, Taganrog, și e închis de una din 23 decembrie 1890, Moscova, către scriitorul A.V. Suvorin. Arhitectura volumului e compusă, mai precizează prefața, din „noduri tematice și evenimențiale, comentate în finalul volumului“, misivele strânse între coperte având dublul rol de a defini atât omul, cât și creatorul.
Din perspectivă teatrologică, interesante mi s-au părut epistolele care conțin, printre alte subiecte, și referiri la arta scrisului și la canonul teatral, colectarea lor oferind un mini-organon fragmentar. Astfel, într-o lungă scrisoare din 1888, către același Suvorin, Cehov zicea că „artistul nu trebuie să fie judecătorul personajelor sale și a ceea ce vorbesc acestea, ci numai un martor obiectiv“ și, evidențiind o carență, afirmă că „limbajul trivial și mișcările mărunte trebuie să fie din belșug în drama și în comedia contemporană“.
Un sfat ironic, dar pertinent, i-l oferă lui I.L. Leontiev, în iunie 1888, în forma: „îți trebuie multă energie nervoasă și tenacitate ca să porți povara unui dramaturg rus. […]. Fiecărui dramaturg […], la zece piese îi revin opt nereușite, fiecare trebuie să treacă printr-un eșec, iar eșecul durează uneori ani întregi“.
Psihologia actorilor o cunoștea foarte bine, din experiența de coordonator al repetițiilor și de ghid al acestora în căutarea personajelor întruchipate, iar portretizarea nu e tocmai măgulitoare: „Actorii sunt capricioși, orgolioși, pe jumătate inculți, încrezuți; nu se pot suferi unul pe altul, și un oarecare N. este gata să-și vândă sufletul necuratului, pentru ca Z. colegul lui, să nu capete un rol bun“. Era noiembrie 1887, cu câteva zile înaintea premierei cu piesa Ivanov (la Moscova, cu trupa lui Korș), iar evenimentul este reflectat de autor pre și post, într-un schimb de scrisori din care, dincolo de protecționismul caracteristic oricărui autor în viață, căruia mereu i se pare că piesa nu i-a fost înțeleasă adecvat („1. Autorul este stăpânul piesei, iar nu actorii; 2. Pretutindeni distribuția rolurilor cade în obligațiile autorului, dacă respectivul este prezent“), sunt relatate stările emoționale ale dramaturgului din seara primei întâlniri cu publicul: „Actul întâi.[…] Nesiguranța, necunoașterea rolului și jerba adusă pe scenă mă fac să nu-mi recunosc piesa, de la primele fraze. Kiselevski, în care mi-am pus mari speranțe, n-a rostit corect nici măcar o frază. Literalmente nici una. Și-a spus propriul text“; „Actul 2. [Actorii] nu-și cunosc rolurile, amestecă replici, spun prostii. Fiecare cuvânt e pentru mine ca un cuțit înfipt în spate. Însă – o, muză! și acest act a avut succes. Au fost chemați la rampă cu toții, și eu de două ori“; „Actul 3. Se joacă bine. Succesul este uriaș“; „Actul 4, scena 1. Merge bine. Chemări la rampă“; „În general, epuizare și un sentiment de ciudă. Sunt scârbit, deși piesa a avut un succes serios“. Concluzia e că „punerea în scenă cere nu numai cheltuieli cu birjarii și pierdere de timp, ci și un mare consum nervos“.
„Să vă cultivați gustul pentru o limbă îngrijită“
„Piesele de teatru purifică moravurile“, „concizia este sora talentului“, „subiectul trebuie să fie nou“ sunt convingeri strecurate într-o epistolă către propriul frate, Al.P. Cehov (1889). Și tot lui îi spunea: „Cu cât lucrarea este mai mozaicată, cu atât mai bine. […] Principalul este să te ferești de elementul personal. Piesa nu va fi bună de nimic dacă toate personajele o să-ți semene. […] Oamenilor să le dai oameni, iar nu pe tine însuți. Ferește-te de limbajul căutat. Limbajul trebuie să fie simplu și elegant“ (1889).
Tot în privința limbii, îi sfătuia pe alții „să vă cultivați gustul pentru o limbă îngrijită“ citind multe cărți serioase, „construiți fraza mai atent, faceți-o mai suculentă, mai consistentă […] Mai trebuie ca o frază, înainte să fie așternută pe hârtie, să zacă în creier vreo două zile, ca să devină unsuroasă“ (1890).
Cum arăta ziua de lucru a lui Cehov? Aflăm dintr-o epistolă că, de regulă, scria „în intervalul de la 9 dimineața până la prânz și de la ceaiul de seară până la culcare“. Iar în relația cu comentatorii, crezul său era că „la opiniile criticilor, de obicei, nu se răspunde“. Era, totuși, anul 1890!