Ma voi opri, in aceasta prima runda de receptare, asupra citorva dintre spectacolele reprezentate la inceputul festivalului.
Ma misc fara sa stiu de ce
Voltes, realizat de Catherine Diverres, e un exercitiu de virtuozitate inchis in el insusi, fara nici un fel de relevanta pentru cine nu cauta (re)producerea unui formalism voit, ci un sens limpede articulat. Timp de o ora nu vezi altceva decit gesturi aleatorii frumos ambalate, fracturi de ritm care ar putea fi plasate in orice moment al spectacolului. La sfirsit ramii insa numai cu ambalajul si cu intentia deliberatei, dar prea putin justificatei stilizari. Lipsesc un traseu articulat si motivat al evolutiei miscarii, un concept clar definit, un discurs reflexiv, nu numai autoreflexiv si autosuficient. Si, mai mult decit atit, e suspendata necesitatea actului de a pune in miscare un corp atit timp cit el ramine la stadiul de pura demonstratie estetizanta.
Corpul functioneaza in sine fara un context de interes direct in ce priveste implicarea spectatorului. Trupurile dansatoarelor propun o coregrafie de fotograme cizelate, o succesiune de contururi, de acrobatii.
Prezentele din scena si prezentul celui care le priveste sint paralele dintr-un motiv foarte simplu: corpul exhiba forma, nu continut, si isi anuleaza astfel semnificatia directa. E ca si cum ai compune cuvinte care suna bine, dar care nu inseamna absolut nimic. Incerci sa le descifrezi, insa iti scapa exact punctul cel mai important: baza de sensuri prime. Din pacate, Voltes nu e altceva decit o prelucrare in gol a unor miscari care vin de nicaieri si (se) duc nicaieri.
Magarul se plimba pe sine
Josef Nadj e un coregraf literat, un estet preocupat evident de plastica aparitiei corporale, un creator care a marcat dansul ultimilor 20 de ani. S-a nascut in 1957 in fosta Iugoslavie, iar in 1980 s-a stabilit la Paris.In 2006 a fost artistul-asociat al Festivalului de la Avignon, pentru care a creat Asobu, inspirat din opera lui Henri Michaux si Paso doble – impreuna cu artistul vizual Miquel Barcelo. Nadj isi construieste spectacolele cu o acuratete structurala pe care nu ai cum sa o ignori. E atent la tot ce compune ansamblul organic al coregrafiilor sale, de la detalii gestuale corespondente la unitatea interioara a intregului. Chiar daca, uneori, supraliciteaza metaforele si simbolurile – lucru care se intimpla si in spectacolul prezentat la Bucuresti, Filosofii, creat in 2001 –, Nadj are simt pentru compozitii supraetajate.
In Panorame de la danse contemporaine, conceputa de Rosita Boisseau, care a tinut pe 8, 9 si 10 noiembrie, in cadrul festivalului, un atelier de critica de dans, Nadj isi defineste preocuparea pentru imobilitate, devenita deja notiune-cheie in dansul contemporan: „Imobilitatea, miscarea fara miscare reprezinta pentru mi-ne miscarea absoluta. De 10 ani imobili-tatea ma obsedeaza”. Filosofii alterneaza incremenirea, gestul muscat, inghetat cu miscarea „sughitata”, pompata dintr-un corp intrat in sevraj. Spectacolul e construit modular. In primele 20 de minute, o instalatie video „desira” moace. Tipi cu cutite deasupra capetelor si cu fete alungite de panica, capete amortite pe o masa cu farfurii minjite de mincare stricata, ipostaze ale unei stagnari care fenteaza timpul activ dau start-ul spectacolului lui Nadj. Urmeaza un filmulet – prea lung – gindit ca o continua descoperire a naturii si semnelor sale faunistice, prezente si in Asobu. Cei patru filosofi intilnesc un magar, o bufnita, melci intr-un spatiu pe care trebuie sa-l parcurga ca si cum ar dezvirgina un teren de intimplari inedite. Calatoria e stimulata auditiv de sunete sacadate, sparte, cu care muzicienii sonorizeaza corpurile in cea de-a treia parte a spectacolului, cea de dans propriu-zis.
Filosofii e spectacolul initierii in sensuri extrem de simple ale lucrurilor din jur, intr-o filosofie practica pe care Nadj o apropie foarte mult de o lectie de uimire. Fiecare element care apare in spectacol, putin inovativ la nivelul conceptului de miscare, dar foarte coerent cu estetica lui Josef Nadj, e o sursa de mirare condimentata cu mult umor. Nadj lasa miscarea sa parcurga drumul de la orizontalul tacut la verticalul indracit.
Mi-a luat-o nasul razna
Nasul a fugit. A luat-o la sanatoasa de pe fata neteda ca o felie de gresie pe strada aglomerata. Nasul a devenit un fel de homeless urban, un organ vital caruia i-au crescut peste noapte picioare. Nu mai are corp, nu mai are stapin.
Nasul, regizat de Alexandru Dabija la Teatrul National „Radu Stanca” din Sibiu, e o jucarea muzical nazalizata, o poveste excelent dramatizata ritmic de doi muzicieni cu miros ludic rafinat. Ada Milea si Bobo de la Fara zahar creeaza chitaristic si vocal tensiune si comic de situatie. Inventeaza rime haioase, jocuri de cuvinte nastrusnice, cinta pe mai multe voci strania disparitie a nasului umblator. Nasul e istoria unei „emigrari corporale”. Numai ca organul atit de necesar revine la purtator fara sa fie expulzat. Ada Milea si Bobo isi pun tot corpul la bataie pentru a muzicaliza scriitura lui Gogol. Narile lui Bobo scot cele mai ciudat-hilare sunete, tot asa cum nasul lui Bobo, miscat, scobit, intaritat si calmat, devine protagonistul unei proiectii care-ti lasa gura apa. Bobo amesteca cu lingura o ciorba fierbinte care nu te face sa te gindesti decit la cit de bine miroase. Daca ai cu ce sa mirosi.
Conceptul muzical al scenariului spectacolului capteaza o naratiune in care absurdul, ironizat de Dabija, picura in sunete.