„Vedeți pe stradă un om bine îmbrăcat, îngrijit, arătos, chiar frumos. Ați auzit despre el că are soție, copii, casă, mașină, bani și tot ce-i trebuie. Și într-o zi aflați că a părăsit casa și copiii, că e în divorț, după ce s-a păruit cu soția. Ori că a fost prins cu altă femeie, ori cine știe ce altă minune... Și ziceți că acelui om i s-a luat de bine, sau că l-au stricat banii, sau că a înnebunit de-a dreptul. Dar adevărul e mult mai simplu: omul era nefericit în felul cum trăia și n-a făcut decât un gest de revoltă contra abrutizării sale și a pornit iar în căutarea fericirii. Și care este felul de fericire de care acel om are nevoie, numai bunul Dumnezeu știe! Omul niciodată nu poate fi sigur că a atins fericirea. E blestemat să caute, și e dator să caute mereu!“
Când scriam aceste rânduri, în urmă cu mai bine de două decenii, punându-le pe seama unui personaj din romanul Lia Mora (a cărui reeditare cerută de public mi-a fost promisă pentru anul viitor), nu aveam în minte nici un reprezentant al rockului sau al showbizului intelectual. Însă, recent, le-am găsit o deloc stranie corespondență cu spusele lui Eric Clapton, „Dumnezeul chitarei“, cum bine se știe. În cartea lui Paul Scott, Copilul nimănui, dedicată rockerului care nu își cunoaște nici azi tatăl (fiindcă mamă-sa n-a știut să-i spună precis cine, dintr-un pluton, a fost acela), sunt reproduse cuvintele emblematicului muzician, replică dată insinuărilor unui fost colaborator, cândva de mare succes, acum aproape uitat.
L-am suspectat și eu pe Clapton de-o anume impertinență
Clapton era bănuit că nu poate să cânte blues autentic ca negrii exploatați pe plantațiile de bumbac din Sudul american, pentru că, vezi Doamne, un tip bogat și celebru, la costum de mii de lire sterline, nu are cum să simtă o suferință reală, ci doar își închipuie una. Și iată ce răspundea incriminatul: „Bluesul este o stare de spirit, ce n-are nimic de-a face cu hainele sau cumpărăturile… Pot să am toți banii și toate mașinile din lume, și să fiu foarte nefericit. E ceva lăuntric“.
L-am suspectat și eu pe Clapton de-o anume impertinență, apropo de blues, judecându-l după mondenitățile și exagerările la care se preta într-o perioadă a vieții sale, de parcă aș fi avut vreun drept asupra lui. Paradoxul „consumatorului“ de muzică este că el chiar poate pretinde acest drept, fiindcă impactul artei sunetelor asupra ființei umane este incomparabil mai profund și mai devastator decât al oricărei alta. Am folosit ghilimele pentru consumator deoarece muzica nu-i o marfă ce poate fi servită ca un fel de mâncare sau coctail la finalul altei activități, deși oamenii insensibili se străduiesc de milenii să o trateze așa. De obicei, muzica este considerată ceva superficial, o distracție evidentă, care nu consumă energie și nu necesită muncă. Și ce fac muzicienii, rockeri sau nu? Beau continuu, mănâncă de mântuială, se droghează, practică sexul necontrolat și se comportă în lume ca niște nesimțiți. „Cum să-ți dai fata după un rocker?“ era o întrebare de burghez cumsecade într-un film anost. Chiar așa: cum? Pentru unii, actualmente, asta nu e dilemă, ci urgență, de când s-a văzut că destui rockeri au ajuns vedete bogate și influente.
Anul care tocmai se încheie m-a făcut să privesc viața unui muzician rock și după rezultatele puse pe discuri, dar și după activitățile sale – să le zic extra curriculare, având ca referință exemplul dat de Clapton. Cu toate păcatele comise în deplină iresponsabilitate, când singura lui grijă permanentă și obsedantă era să cânte bine la chitară, să compună cântece frumoase (ceea ce a și reușit), omul și-a învins demonii și a găsit banala fericire în mijlocul unei familii obișnuite, în activități de pensionar, precum pescuitul, mersul la biserică, plimbările etc. Mai mult: a devenit un cetățean responsabil, care, beneficiind de resursele trebuincioase, s-a implicat energic în recuperarea unora dintre confrații săi, victime ale abuzului de băutură și droguri. Centrul de tratament înființat în Caraibe i-a înghițit milioane de dolari și l-a costat prietenia ruptă cu managerul care îl salvase în mai multe rânduri de la dezastru, fără ca rezultatul îngrijirilor medicale să fie notabil. Gestul său nu poate fi numit bunăvoință dezinteresată, pentru că e un act gândit și susținut consecvent, dovada unei conștiințe a timpului actual preocupate (și) de problemele semenilor.
Anul nostru oficial centenar, bântuit de festivisme, nu mi-a dat impulsuri aniversare
Nu e singurul dintre rockeri care a girat asemenea fapte, și nici ultimul dintre „nefericiții“ bogătași caritabili. Indiscutabil, este o pildă bună de urmat, dar câți oameni pot să-l imite? Mai degrabă maimuțăresc disperarea creativă și excesele sexo-bahice, sfârșind jalnic în dependență, după ce s-au iluzionat că vor deveni ce nu le stă în putință. Iar dacă Eric Clapton s-a îmbogățit datorită talentului său artistic, alții se îmbogățesc din lăcomie și lipsă de scrupule, din agresivitate comercială și dorință de a deține mai mult, de parcă posesiunile te absolvă de nemernicie și te fac nemuritor.
Și mai e ceva de învățat de la Clapton. Născut în vreme de război, când Anglia coagulase toate popoarele libere în lupta pentru apărarea democrației, a trăit și a devenit un fel de cetățean planetar, combinat cu femei de alte neamuri, fără să-și piardă vreodată ethosul și apetența pentru specificul națiunii sale. Astăzi, când se încearcă omogenizarea transnațională și se practică spălarea pe creier în numele unei fericiri consumiste universale, Eric Clapton poate fi model de normalitate ce exclude izolaționismul, rasismul, xenofobia, disprețul față de cel diferit ș.a.m.d. Și să nu uităm că tot Clapton s-a pronunțat pentru limitarea imigrației, în perioada anilor ’70, când problema era acută în țara sa. Că opinia lui n-a contat (sau n-a fost înțeleasă), e altfel de exemplu: omenirea nu ține cont de bun-simț, nici de ideile sănătoase, ci dă crezare și puteri decizionale neobositelor forțe ale răului, manifestate sub atâtea forme, încât sunt aproape de nerecunoscut. S-a ajuns până acolo, că răul ia uneori forma binelui și capătă credibilitate pentru puhoaie de ființe parcă decerebrate, față de care mancurții pot fi considerați ceva superior. Trăim în toiul unui experiment malefic și nu știm?
Îmi cer scuze că n-am putut scrie un tradițional articol retrospectiv pentru numărul de sărbători al revistei. Nici anul nostru oficial centenar, bântuit de festivisme, nu mi-a dat impulsuri aniversare. Departe de mine morga pretențioasă și privirea încruntată a moralistului de meserie, preferabil bine plătită. Totuși, nu pot nega evidența: văd mai degrabă rateurile decât izbânzile de orice fel. Mă străduiesc să evidențiez, însă, în domeniul rockului, piesa care sună bine; și caut rifful capabil să inducă un extaz fie și trecător, cu speranța că transmit sentimentul și altora. Astfel că, pe lista audițiilor mele, fără a pretinde că este infailibilă sau definitiv închisă, se regăsesc trupe și albume cărora le scapără măcar o scânteie, uneori văzută doar de ochiul meu bătrân și obosit. Și dacă mai pot să-mi stârnesc iluziile despre un nume oarecare, nu am neobrăzarea să cred că amabilul cititor al paginii de față e lipsit de orientare în oceanul deloc pacific al muzicii rock contemporane și așteaptă de la mine – sau de la oricine altcineva – prețioase indicații.
Trăim cât, ce și cum trăim, iar exemplul oferit de Clapton poate fi asimilat de cei care caută. Indeciși, dezorientați, dar mulți.
Un comentariu
Cu referire la ideea că bogații nu pot avea treabă cu blues-ul: tăți săracii cântă blues?