In seria de intimpinari de care a avut parte cartea lui Rogozanu s-a uitat prea curind ca autorul are meritul de a fi acreditat pentru prima oara in critica tinara ideea existentei unei „noi generatii”. Relatia ei cu trecutul este definitorie in cel mai inalt grad, deoarece ea a adus in spatiul public puternic polarizat al anilor ’90 o atitudine necunoscuta mai inainte. Nu intimplator aceste idei apar mai intii intr-o cronica la Grigore Grigurcu, campion al recuperarii critice a „mostenirii” dupa ’89, unde Rogozanu avertizeaza asupra existentei „celui de-al patrulea pol”: „Ochiul meu de cititor se exercita asupra unor documente si nu reconstituie nici o experienta a acelor vremuri (aveam 12 ani in 1990). De altfel, mi-a trebuit niste timp sa recuperez cite ceva din atmosfera anilor ’90, rasfoind presa vremii”. Poate ca e ceva jucat in apatia marturisita a lui C. Rogozanu fata de atmosfera anilor ’90. Fixarea, in adolescenta, a sentimentului identitatii il va fi facut, probabil, destul de atent la ce se petrecea in jur. Dar, aflind ca autorul e nascut in provincie, imi imaginez ca toate convulsiunile politice de la inceputul deceniului zece nu l-au prea atins decit mult mai tirziu si indirect.
Ideea unei noi raportari generationale fata de epoca pre-’89, cu toata masura ei de poza, dar si de manifest, a fost tradusa in mai multe feluri, binevoitor sau tendentios. Pe de o parte, s-a spus ca tinerii nu se simt bintuiti de spectrele trecutului recent, deoarece nu este si trecutul lor. Nu trecutul ii deranjeaza, ci faptul ca memoria acestuia blocheaza prezentul. Mitul eficientei si pragmatismului tinerei generatii, deja in curs de constituire la acea data, a fost preluat si de catre partizanii ideii de „tinara generatie”. O alta „parte a presei” sustinea ca aceiasi tineri sint pur si simplu niste ignoranti infatuati, care refuza sa-si asume continuitatea unei traditii pentru ca nu o cunosc. In parte, incercarile de memorialistica paradoxala, venind din partea celor tineri si foarte tineri (In cautarea comunismului pierdut sau Cartea roz a comunismului de la Iasi), s-ar putea sa se datoreze nevoii de a dezminti o astfel de optica, demonstrind ca si tinerii au un trecut.
Ideea existentei unei alte generatii devine astfel necesara. O discutie separata ar fi aceea privind corectitudinea profilului trasat de C. Rogozanu cititorului de tip nou. Este acesta intr-adevar un hedonist al lecturii? Iubeste el faptul marunt de viata, biografia nuda, renuntind la umbrela marilor semnificatii? Il intereseaza oare in primul rind „atitudinea” scriitorului si abia apoi, sa zicem, „scriitura”? Ramine de vazut. In ce ma priveste, in 1990 aveam 11 ani.