E o intrebare complicata. In primul rind, sintem in anul "Mircea Eliade", sint 100 de ani de la nasterea acestuia si 16 ani de la asasinatul lui Ioan Petru Culianu.
In general, perspectiva aceasta centenara te pune in postura de a vorbi despre morti din alt ev, din alta epoca. Vorbesti de clasici: nici nu stii daca au trait vreodata altfel decit in manualele si in cartile pe care le studiezi. Intimplarea face ca eu am corespondat cu Mircea Eliade si l-am cunoscut pe Ioan Petru Culianu, prin urmare pot depune marturie ca au fost oameni vii. In al doilea rind, nu e numai centenarul lui Mircea Eliade, ci si cel al lui Mihail Sebastian. Or, el avea in 1927 intuitie formidabila, a scris in „Cuvintul” un eseu care se cheama „Centenar” si in care spune ca este cea mai mortuara dintre sarbatori si cea mai perfida. Ea, de fapt, lasa o lespede de mormint peste opera autorului comemorat si il mumifica.
Dar in cazul lui Eliade – si al lui Culianu cu atit mai mult – avem o situatie exact inversa!
Da si nu. Pe de o parte, Eliade este clasicizat – Culianu mai putin –, dar amindoi sint intrati in legenda, s-au mitologizat, aproape ca nu-i mai citim, doar ii citam ca pe marii clasici, lucru in defavoarea lor si in a noastra. Eu am incercat sa ii abordez pe Eliade si pe Culianu dintr-o perspectiva mai umana si mai putin festivista, n-am vrut sa fac o opera de hagiografie, care nu i-ar fi placut nici lui Eliade. Am preferat o abordare umana, vie. Imi aduc aminte ca atunci cind Ioan Petru Culianu a scris monografia sa Eliade in 1978 in Italia, citindu-i cartea, Eliade i-a spus ca se bucura ca, desi il stia eliadian, nu a scris o opera de hagiografie asa cum facuse el cu Hasdeu in 1936. In carte am abordat teme controversate sau inedite, sau delicate. De pilda, relatia lui Mircea Eliade cu miscarea hippie sau modul in care a folosit narcotice in tinerete, in anii ’20, ’30, ’40 – in India, in Bucuresti, la Lisabona. Evident, problema angajamentului sau politic si derapajul sau spre miscarea legionara. M-a interesat nu derapajul propriu-zis, ci in ce masura acest derapaj a influentat sau nu opera sa stiintifica. Concluzia mea este ca aceasta influenta e minima sau aproape de zero in cele mai multe dintre cartile sale. De asemenea, mi-am relatat relatia mea cu Mircea Eliade, corespodenta pe care am avut-o, modul in care cu o generozitate greu de inteles astazi pentru mari savanti m-a ajutat sa public in strainatate, dar si pentru modul in care Securitatea monitoriza relatia mea cu Eliade. Iar la un moment dat, cind a vazut ca relatia atinge un virf benefic, s-a incercat racolarea mea ca agent de influenta pentru Mircea Eliade pentru a avea o pozitie benefica fata de regimul Ceausescu.
Volumul la care facem referire a aparut la Bookfest anul acesta. Recitind interventiile de la lansare, mi-a sarit in ochi un sir de intrebari puse de Andrei Cornea. Acesta se referea tot la derapajul lui Eliade din tinerete si la reactia pe care trebuie sa o fi avut Ioan Petru Culianu. Ii citez intrebarile: „Ce s-ar fi intimplat daca tinarul discipol nu ar fi fost asasinat? L-ar fi criticat deschis pe maestru pentru trecutul sau politic?”. Dumneavoastra ce raspuns ati da?
Aceasta este partea a doua a cartii mele, care se refera la personalitatea lui Culianu, modul in care ea a fost influentata de cea a lui Eliade, cind si cum s-a produs „despartirea” de Eliade… Initial, a negat public derapajul. Apoi, Culianu a inceput sa se intereseze si a reusit sa citeasca documente si a intocmit un set de intrebari foarte incomode pentru Eliade pentru a-l forta sa se destainuie, sa explice aventura sa politica. A refuzat acest dialog, spunind ca, dupa Auschwitz, oamenii nu mai pot fi obiectivi si ii stigmatizeaza pe toti cei care au intrat in anii ’30 in miscarea de extrema dreapta. Din pacate, aceasta carte nu a iesit, desi astazi ar fi fost un document fabulos. Astazi se speculeaza atit de mult nu numai in privinta derapajului, cit si in a felului in care Mircea Eliade a gestionat derapajul in anii ’40 si pina la sfirsitul vietii. Se pare ca si-a rejudecat tineretea pentru ca a refuzat sa mai aiba orice fel de reactie politica. A refuzat chiar si atunci cind avea relatii cu miscarea hippie. El o privea ca pe o miscare religioasa, ca pe un crestinism primitiv. Insa miscarea hippie avea si o componenta politica importanta!
A aparut si un volum in romaneste dedicat asasinarii lui Ioan Petru Culianu, scris de Tedd Anton, subiectul continua deci sa fie in actualitate. La 16 ani de la asasinat, cit de mult adevar s-a aflat?
Am tratat si acest subiect cu toata atentia, incercind sa trec in revista nu numai opera si viata lui Culianu, modul in care el la rindul lui a devenit un model cultural, dar si ipotezele privind moartea sa. Am aruncat la cos ipotezele care s-au dovedit false si am ramas, ca si Moshe Idel, la doua posibilitati, daca nu chiar la combinarea lor. A fost fie miscarea neolegionara din zona Chicago-Montreal, fie Securitatea romana, deranjata masiv de pozitia lui Culianu atit la sfirsitul anilor ’80, cind a ajutat grupul dizident de la Iasi, cit si la inceputul anilor ’90, cind a avut o pozitie foarte taioasa impotriva regimului neocomunist de la Bucuresti. Oficialitatile romane au spus ca Ioan Petru Culianu nu a fost monitorizat de Securitate decit pina in 1972, anul plecarii sale. Or, in urma ultimelor dosare primite la CNSAS se vede in mod limpede ca el a fost monitorizat tot timpul de catre SIE sau DIE, care tineau sub control emigratia romana. Ca atare, este un punct important, iar intrebarea lui Andrei Cornea se intilneste cu intrebarea lui Liviu Antonesei, care se intreaba ce s-ar fi intimplat daca Ioan Petru Culianu nu ar fi parasit tara in 1972. Sint speculatii pline de tilc si de savoare.
Andrei Oisteanu – Religie, politica si mit. Texte despre Mircea Eliade si Ioan Petru Culianu, colectia „Biblioteca Ioan Petru Culianu”, Editura Polirom, 2007