Concert la cerere de Franz-Xaver e unul dintre cele mai rascolitoare spectacole pe care le-am vazut vreodata.
Un spectacol in care Ostermeier concepe o dramaturgie corporal minimala de o rigurozitate impecabila. Un scenariu gestual performativ decupat milimetric, ca o foaie de hirtie taiata precis in asa fel incit fiecare bucatica sa-i corespunda celeilalte. Pentru ca pe corespondente in gesturi, in particule de actiuni concentrate se bazeaza fiziologia poetica a unei zile ca toate celelalte zile. Ostermeier reuseste sa puncteze prin montajul amanuntelor perspectiva unei vieti anoste. Reuseste sa duca maruntisurile intr-un punct de maxima tensiune. O femeie se pregateste sa moara. Si o face disciplinat ca si cum si-ar duce la bun sfirsit cea mai sfisietoare tema. Gesturile ei intra intr-o repetitie cursiv-cinica a existentei, intr-un pattern recognoscibil, intr-un atit de la fel incit, de la un punct incolo, simte ca n-o mai poate duce.
Armonia interioara a fiecarui gest si dinamica rotunda a detaliilor fac din Concert la cerere un spectacol organic. E uimitor sa vezi cu cita dexteritate actrita Anne Tismer naste gesturi mici, compacte, care duc spre gestul tragic final, cum acumularea actiunilor explodeaza intr-o eliberare. Cum ecranul computerului pe care femeia joaca Solitaire se pierde incet, incet in bezna. Cum muzica de la radio se metamorfozeaza intr-o cintareata de opera care apare pe balcon curmind bula de tacere. Ostermeier stie cum sa creeze miza de adincime a traseului amanuntelor.
Tinta fiecarui gest e o actiune clar delimitata si circumscrisa unei relatii de maxima intimitate cu obiectele. Ostermeier lasa obiectele sa patrunda in corp, sa se aseze, sa se decanteze. Obiectul si gestul merg mina in mina, iar umorul situatiilor create in raporturi strinse actiune-lucru e foarte subtil. Ritmul comprimat si dilatat al distributiei detaliilor gestuale devine esential pentru felul in care Ostermeier sonorizeaza spectacolul: Intr-o carte-dialog cu Sylvie Chalaye, Thomas Ostermeier, aparuta la Actes Sud Papiers, regizorul afirma: „Structurez miscarile actorilor muzical. Cel mai important mi se pare ecoul unei scene, unui detaliu”.
Trage, Nora, trage!
Nora lui Ibsen se cara de-acasa. Nora lui Ostermeier trage cu pistolul in sotul ei. Corelativul obiectiv si subiectiv gasit de Ostermeier e perfect motivat: astazi e nevoie de un act mult mai tare si mai radical decit simpla plecare.
Nora lui Ostermeier e un spectacol care ucide ipocrizia. Un spectacol care zboara creierii conventiilor protectoare si face din revolta obedientei papusele Barbie un act limita decisiv. Un act de dizidenta si atitudine reactiva responsabila in interiorul unei carcase familiale mentinute cu conservanti artificiali. Ostermeier concepe un rezervor de feminitate exploziva pe care nici o cenzura nu o mai poate opri in final. Exact ca in Concert la cerere, apasarea pe delete life o „rupe” cu un comportament de rol, cu un model conventional de supravietuire in automatisme. Adica cu ceea ce Norei i se cere sa fie. Nora iese din schema de pion mutabil oriunde si oricind. Omorind, isi personalizeaza existenta pentru ca o marcheaza prin delimitarea de ea. Omorind, se legitimeaza, se re-compune. In ambele spectacole, o forma extrema de actionism destituie solutia unei vieti de serie intr-un apartament-sera care incepe sa doara.
Nora traieste intr-o casa asemanatoare celor amenajate functional in stilul Ikea. Un spatiu neutru – pe o scena turnanta –, lipsit de amprente individualizante. Are trei copii, un sot director de banca si o bona care, la inceputul spectacolului, spala podeaua cu mopul. Sotului ei, grav bolnav la un moment dat, i-a salvat viata imprumutind niste bani si falsificind o semnatura. Nora plateste o culpa discutabila si relativa cu pretul constientizarii functiei ei. Papusa manevrabila, obiectul de entertainment se trezeste la viata si-apasa pe tragaci.
Ostermeier creste devenirea Norei, o articuleaza ascendent prin semnale foarte inteligent asociate. Jocul cu armele impreuna cu copiii e urmat de aparitia – dupa bal – in costum de ucigasa imbibata in singe, dupa care, la sfirsit, cu pistolul la timplele ei sau tintindu-si sotul, trage in el.
Spectacolul lui Ostermeier, coerent la nivelul fiecarei solutii regizorale propuse, e gindit, asemeni Concertului la cerere, muzical. Are initial un ritm calm, liniar pentru ca, ulterior, supapele linistii sa scoata la iveala rabufniri si piste de tensiune prea mult timp castrata. Dansul dement al Norei culmineaza cu scufundarea in acvariul-piscina, cu o balacire incontrolabila care rupe relaxarea instituita.
Lectura Norei, in viziunea lui Ostermeier, e, etic, una criminal decizionala si post-culpa. Nora omoara ca sa poata sa se traiasca, sfidind efectul social al crimei. In acelasi timp, femeii „after Barbie” nu-i pasa ca distruge o armonie deja ciuruita si ca vina de a-si fi ucis sotul o va exclude din comunitate si-i va afecta pe copii. Nora reteaza perversitatea unui sot capabil s-o scuipe si s-o sarute in secunda urmatoare.
Estetic, lectura textului e una absorbant-selectiva. Ostermeier alege si creeaza un montaj sonor-vizual din semnele spatiului nostru contemporan, in care transpune povestea ucigasei in legitima aparare a onestitatii. Despre actorii din Nora se poate spune un lucru pe care nu cred ca cineva are cum sa-l nege: sint visul oricarui regizor. Echilibrati, implicati si distanti in acelasi timp, cinici.
P.S.: Despre biografia artistica a lui Thomas Ostermeier, un creator de viziune estetica bazata pe explorarea mizei contemporane a textelor alese, gasiti amanunte pe site-ul Festivalului National de Teatru: www.fnt.ro