Suntem îndurerați cu toții de trecerea în neființă a poetului Emil Brumaru, unul dintre cei mai importanți scriitori români contemporani. Pentru Editura Polirom a fost, încă de la începuturile noastre, un sprijin și un prieten devotat. A crezut în noi așa cum s-a identificat toată viața sa cu literatura. Rămânem fără un prieten drag și fără un mare poet. Ne rămâne opera sa, ce a marcat deja istoria literaturii române. Dumnezeu să îl odihnească în pace!
Emil Brumaru (1939-2019) a fost și rămâne unul dintre cei mai importanți poeți români contemporani. A debutat în 1970 cu Versuri, volum premiat de Uniunea Scriitorilor din România. Alte volume publicate: Detectivul Arthur (1970), Julien Ospitalierul (1974), Cântece naive (1976), Adio, Robinson Crusoe (1978), Dulapul îndrăgostit (1980), Ruina unui samovar (1983, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor), Dintr-o scorbură de morcov (1998), Poeme alese. 1959-1998 (2003), Fluturii din pandișpan (2003), Poezii (carte la borcan, 2003), Opera poetica (3 vol., 2005), Submarinul erotic (2005), Infernala comedie (2005), Cântece de adolescent (2007), Povești erotice românești (volum colectiv, 2007), Ne logodim cu un inel de iarbă (2008), Versuri (2010), Povestea boiernașului de țară și a fecioarei… (2012), Intelectuali la cratiță (volum colectiv, 2012), Rezervația de îngeri (2013) și Sfâșiat de umbra unui înger (2013).
La Editura Polirom a mai publicat volumele Cerșetorul de cafea. Scrisori către Lucian Raicu (2004), Dumnezeu se uită la noi cu binoclul (2006), Basmul Prințesei Repede-Repede (în colab. cu Veronica D. Niculescu, 2009), Opere I. Julien Ospitalierul (2009), Opere II. Submarinul erotic (2009), Opere III. Cerșetorul de cafea (2012; 2014 în colecția „Eseuri & confesiuni“), Opere IV. Dumnezeu se uită la noi cu binoclul (2014) și Cad castane din castani. Amintiri de ieri și azi (în colab. cu Veronica D. Niculescu, 2014). A fost laureat al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu“ (2001) pentru Opera Omnia, în 2011 a primit Premiul revistei „Observator cultural“, de asemenea pentru Opera Omnia, iar în 2013 Premiul Președintelui UNITER. În 2014 a primit Premiul pentru Literatură în cadrul galei „Oamenii Timpului“. Poemele sale au fost incluse în antologii din România, Germania, Franța și Anglia.
În „Suplimentul de cultură“ a avut mai multe rubrici de-a lungul timpului: Dumnezeu se uită la noi cu binoclul, Crepusculul civil de dimineață, Diabloguri (cu Veronica D. Niculescu) și Hobbitul & Abbsurdica (cu Ada Milea).
Și s-a făcut lumină!
Silviu Lupescu
„Iartă-mă și nu uita că sunt Îngerul Brumaru pe pământ.“
Se întâmpla cu puțin înainte de Crăciun, ziua lui de naștere. A trecut pe la editură, a intrat prin birouri, a schimbat câteva vorbe cu redactorii, apoi, descumpănit, a vrut să afle cum se completează noua declarație pentru Fisc, o povară ce părea a fi dincolo de puterile lui de poet. Când l-am întâlnit pe hol, mi-a vorbit despre viitoarele lui volume din seria de autor. Avea, mi-a spus, multe manuscrise deja adunate și voia să le vadă publicate cât mai curând. Urma să stabilim cuprinsul la începutul lui ianuarie. Din păcate, n-a fost să mai fie așa…
Își rărise vizitele pe care ni le făcea la editură și îi resimțisem lipsa. A fost o vreme – ani la rând – când venea săptămânal. Își făcea rondul obișnuit, se interesa de titlurile recent apărute și multe îi produceau o imensă bucurie. Se bucura sincer. Pleca întotdeauna cu o pungă doldora de cărți. La fel ieșea și din librăriile pe care le frecventa asiduu. Citea enorm. Pe Dostoievski și Cehov îi devorase, cred că îi știa pe dinafară. Poezia și lectura făceau parte inseparabile din viața lui. Acasă era invadat de cărți, de manuscrise risipite pe foi răzlețe sau îndosariate meticulos, file ornate când și când cu vreun desen mărunt, totul într-o dezordine perfectă, știută doar de el.
Pe Erika, mașina lui de scris, a trădat-o mult mai târziu decât am făcut-o noi ceilalți, ademeniți de tastatura vreunui calculator, dar a descoperit în schimb virtuțile socializării pe internet. Zeci de tomuri virtuale de corespondență vor sta probabil mulți ani de-acum încolo în cyberspațiul poetic purtând semnătura lui. Oare câte mii și mii de like-uri va fi adunat?
Îndemnurile, sfaturile și aprecierile lui m-au însoțit încă de la „primii pași“ ai editurii. Uneori părea ursuz, vorbea puțin și numai dacă avea ceva important de spus. Alteori, era un cozeur desăvârșit care te cucerea cu amintirile și umorul lui fin. Nu țin minte să-l fi auzit vreodată rostind cuvinte ofensatoare despre confrați. Avea în el o delicatețe și o bunătate sufletească datorită cărora a legat multe prietenii. Sunt însușiri pentru care mulți l-am prețuit. Nici când mi-a spus că premiile literare l-au cam ocolit în ultimii ani nu era vreo urmă de invidie sau reproș în glasul lui. Fără îndoială, Emil ar fi meritat toate premiile din lume, dar nu eu eram cel care să i le pot decerna. Cei care l-au citit, i-au îndrăgit cărțile și i le-au așezat la locul cuvenit în bibliotecă, sunt sigur că i le-ar fi acordat.
Îmi amintesc vag de cenaclurile noastre studențești din anii ’70, de la „Opinia studențească“. Era la modă muzica folk și sălile erau arhipline. Pe scenă, printre soliștii cu chitarele lor, pe niște bănci de lemn improvizate ca decor, erau invitați și poeții. Când citea el sau Mihai Ursachi, se lăsa o liniște deplină în sală, iar la final aplauzele nu mai conteneau. În lumina palidă a singurului reflector, păreau făpturi ireale, iar poezia lor, o muzică venită din alte lumi. Mihai Ursachi avea să emigreze curând în Statele Unite. Emil a rămas alături de noi. Ultima oară când l-am revăzut pe o scenă, la Teatrul Național, a stârnit ovații îndelungi recitind din versurile lui. Astăzi, când ambii nu mai sunt, Iașul literar e mult mai sărac fără ei. Doar poezia lor ne va mai însoți.
Nu pot să scriu despre Emil Brumaru fără să am simțământul că aș comite o impietate. Pentru el, cuvintele aveau viață, iar când le împreuna în poezii sau confesiuni, în scrieri ludice, nostalgice sau înțelepte, te învăluiau cu prospețimea lor și cu parfumul lor „divin de nerușinat“. Avea un meșteșug, un har al insolitului, o neliniște a minții care l-au însoțit chiar și la senectute. A fost un erudit cu un suflet de veșnic adolescent. Criticii vor afla cuvinte mai potrivite pentru a-i pune opera sub lupă, mie însă îmi e cu neputință să le găsesc acum, la această prea tristă despărțire.
Îl las pe el să le rostească, deci: „Sunt sorocit de rouă să fiu crin/ Sunt sorocit de crin să fiu lumină!“.
Poetul-înger Emil Brumaru e astăzi doar lumină. Sorocul i s-a împlinit.
O cină în trei
Ioan-Florin Florescu
Nu mă pot imagina nici o singură clipă citindu-l „postum“. Nu-mi pot închipui cum este să vorbesc despre el la trecut. E ca și cum aș fi murit și eu sâmbătă noaptea și de a doua zi ar fi trebuit să uit asta. N-o să mai pot recita/ citi/ auzi niciodată versuri de Emil Brumaru fără sentimentul că am îmbătrânit brusc, ca în basmul în care Făt-Frumos deschide pentru ultima dată lada cu amintiri. Moartea sa, tăcerea sa de-acum înainte, postumitatea năprasnică a reparatelor și a îngerilor lor protectori este ca o alungare din paradis. Am îmbătrânit peste noapte și moartea este de-acum foarte aproape, foarte posibilă. Bucătăria paradisiacă s-a închis, festinul vegetal s-a veștejit.
Duminică dimineață, nu știu ce mi-a venit. Doar cu un minut înainte de a începe Sfânta Liturghie, m-am dus într-un colț din altar și m-am uitat pe telefon, dacă nu am vreun mesaj urgent. Mai fac asta doar când sunt în stări foarte proaste, cuprins de presimțiri negre. Copilul care mă ajută la slujbă deja ridicase cădelnița cu tămâie, să acoperim sfintele taine. Pe telefon era un singur mesaj, de la o prietenă din țară: „A murit Emil Brumaru“. N-a trecut atunci nici un fior prin mine, n-am realizat nimic, eram prea aproape de sfânta liturghie, de cerurile deschise deasupra mea. I-am făcut semn băiatului să lase cădelnița jos. M-am dus la sfintele taine, am scos o părticică din prescura morților și am pus-o lângă trupul lui Iisus: Odihnește, Doamne, pe robul tău Emil, acolo unde nu mai este nici durere, nici întristare, nici suspin. Apoi m-am simțit toată slujba atât de ușurat, atât de fericit, ca și cum pentru prima dată aveam să stăm la o cină în trei și să povestim fără de grijă toată seara, Emil, eu și bunul nostru Dumnezeu.
Text publicat pe https://ioanflorin.wordpress.com/
„Reparata,
Tu ești gata? Eu sunt gata!”
Constantin Vică
Mon enfant, ma sœur,
Songe à la douceur
D’aller là-bas vivre ensemble!
Aimer à loisir,
Aimer et mourir
Au pays qui te ressemble!
Cred că a contat destul de mult și vârsta la care ne-am întâlnit. El se aventura cu toată pasiunea în adolescență, admirând tensiunile perioadei, iar eu eram gonit dintr-una prelungită spre tinerețea muncii. A contat și că el era, încă de pe atunci, dulcele zahăr din poemul umanității la care scriu doar cei mari, iar eu un student pârlit în ce mai rămăsese din filosofie.
Din prima zi petrecută împreună ne-am amușinat și am zis, fiecare, că în celălalt nu va găsi un rival. Spre norocul meu. Cu toată suspendarea sa, Emil Brumaru era fatal în caz de duel. Pur și simplu executa metodic, clar și distinct. Suferea („O, prospețimea de-a putea să suferi!“) și te omora. Pentru că el era poetul puternic, în sens bloomian, iar asta l-a salvat întotdeauna.
Adolescentul Brumaru pe care l-am cunoscut terminase de mult cu școala, munca, profesiile, marea dragoste și tot ce presupune a fi evaluat și judecat, iar acum opera pe cont propriu, în vocabular propriu. Anii 2000, astăzi departe, atunci erau la mâinile noastre, iar el, în singurătate sa uneori afișată prin „clipa cea lentă“, simțea potul venind. Juca zi de zi, punea tot în joc, juca simultan, juca alambicate jocuri de limbaj cu toată lumea folosind toate scamatoriile.
Limbajul și trupul sărbătoreau împreună. Știa, fără să-i pese, că a reușit să penetreze adânc în mințile încorporate ale multora dintre noi. Că a reușit acolo unde literatura română cam murea la intrare, știa deja că, față de alte organisme ale ei, care se replică în mod tipografic, el se va reproduce prin înlănțuirea dintre neurocognitiv și fiziologic, ca orgasmul și ca memele. Că fi-va plăcere și ironie generații de-acum încolo. Că va ajunge, în mod firesc, literatură populară și „vorbe dulci“.
Ca orice poet puternic, nu se va fi construit doar pe sine drept cea mai intensă literatură pe care o putea scrie, continuu, ci va înghionti până la convingere limbajul să fie iar leagănul cald al ființei. Doar așa s-a făcut pace în vorbirea noastră și putem spune gentil și duios, chiar cu respect, „mi-ai fluturat cu pizda pe la nas“, ca apoi să năzuim ecumenic: „Plezni-ți-ar pizda-n patru buze moi“.
Erotic, adică mistic
Nu l-am văzut sau auzit niciodată vulgar, grosolan sau obscen. Nici nu rostea prea des cuvintele astea cărnoase. Se juca cu ele, le reforma, deforma, informa până la ne/re/cunoaștere, în inflexiunile vocii lui șugubăț-sfătoase, dar niciodată nu le-a utilizat oral. Erau semne, menționări în rețeaua sensurilor, erau semnale ale pulsului vital. Căci din tot ce respira și scria, scriind-și-citind-la-fel-cum-respira, triumfa, cu naturalețe, viața. Livresc până la încărunțire și naturalist bonom până la Dumnezeu, el căuta ales prilej de cuvinte spre a te invita în reveriile sale, reveria singurului comunism pe care ni-l dorim cu toții, cel al erosului. Diotima noastră a fost un bărbat.
Emil Brumaru nu a fost niciodată argotic, nici măcar în Infernala comedie. Este poetul marilor și micilor regnuri, al sensibilității qua esteto-anatomice (prin aceasta, atât de modern), desfidând-desfirând distincția natural – artificial în favoarea primului termen și cea dintre inanimat și animat în favoarea celui din urmă, este profesorul de botanică care predă, cu ajutorul gândirii hermafrodite, orele de educație sexuală pentru primate, este egalitarist și extrem de atent. La multa suferință a lumii. La toate femeile ei. Este poetul puternic care nu vine să domine și să prefacă, niciodată bântuit de întrebarea dacă la început a fost cuvântul sau fapta, el este belaliu și îndărătnic ca un copil, dar nu poate fi agentul puterii. El a fost contra-puterea, imponderabilul arc de rezistență, atât de fragil, atât de tandru că puterea nu l-a răpus.
Erotic, adică mistic, pentru că dintotdeauna a fost cel mai frumos panteist al culturii noastre, Brumaru a învins și astfel confirmat puterea psihiatrică cu singura sa armă: dragostea. Când l-am vizitat odată la „balamuc“, cum îi plăcea să zică, în oribilul spital al Socolei, sus în Bucium, trăgea de zor să dizolve depresia cu ce știa mai bine: blândețea melancoliei. Și a dizolvat-o.
În sfârșit, un mediu nesfârșit
Apariția internetului în viața de zi cu zi i-a bulversat pe mulți, dar pe el pur și simplu l-a făcut fericit. În sfârșit, un mediu nesfârșit, bogat în tot ce inima lui cere. Chiar dacă era dintre acei adolescenți care nu avuseseră parte de computer când erau mici, această mașinărie conectată acum în rețea a fost nava sa, mijlocul prin care a ajuns să opereze în biți și pixeli virusând astfel întregi cohorte de tinere fete și puștani. Internetul ne-a apropiat, pentru că acolo puteam face surfing și detectivism, chiar de persoane reale, despre ale căror pseudonime cream perverse ficțiuni. Dar, cumva, tot la cărți ajungea, tot la ele, strigându-le, vânându-le, visându-le pretutindeni.
Totuși, internetul i-a dat ceva ce nici o literatură nu a reușit: să fie personaj care joacă în marea urzeală a secolului nostru. Hobbitul, sub numele său de navigator digital, avea blog, apoi site, de care se preocupa intens, încingea messengerul, comenta dibace, fiind adesea un mare troll. Aproape zilnic sute și mii de români se redrăgosteau citindu-l, pentru că aproape zilnic posta un alt poem sau text. Obiceiul a continuat și pe Facebook.
Ar mai fi două motive pentru care internetul i-a picat la țanc: Pirata & Reparata. Aici au fost, într-un final, în chip, minte și trup, găsite de el: erau fiicele zeului Bit, nu Beat, și purtau „șepcuțele cool“. Internetul este economie a atenției, iar Brumaru înfiora routerele și benocla modemurile cu mesajele sale către toate ființele gata să-l asculte, scăldate în seducția sa neînfrânată. Capitalul său social, imens, era pe măsura comunismului amorului pe care-l propovăduia (și pentru care a scris chiar și câteva rugăciuni laice).
O bibliografie pentru avansați în kafkologie
Aventura în care m-a învăluit odată s-a numit Kafka. Cu cât se intoxica mai mult cu Franz, cu atât dorea să bage mai mult. Internetul i-a deschis calea cataloagelor online, a bibliografiilor nemăsurate. Cale de câteva luni am bătut bibliotecile și anticariatele unei ploioase capitale europene în căutarea cărților. Orice biografic, monografic, grafic despre Kafka se califica. Cu cât mai obscur, cu atât mai bine, căci se putea citi la infinit despre bietul băiat evreu de pe Vltava, în manuscrise regăsite și mărturisiri înfiorătoare. Avea, cum zicea chiar el, o bibliografie pentru avansați în kafkologie. Iar toate cele peste patru mii de pagini au fost hulpav citite.
Cehov îi era fratele cel mare, Hrabal fratele din flori. Pe urmele lui Cehov am plecat căutând, de fapt, corespondența cu Olga. Știindu-mă neinstruit, mi-a scris: „Olga e sotzia lui Cehov, a fost actritza shi l-a futut pe rupte…“. De mai multe ori referințele la familia Cehov au intervenit în vorbele noastre.
Totuși, când era să ne certăm și să ne împăcăm a fost de la Hrabal. O dată pentru că făcea pe niznaiul când îl întrebam unde a ascuns cărțile lui, traduse și tipărite într-un tiraj confidențial de o editură pierdută-n țară, pe care i le împrumutasem. Am negociat la sânge cât din Hrabal rămâne la el, pe Cuza Vodă, și cât se întoarce cu mine la București, pe Alexandru Ioan Cuza. A doua oară a fost o glumă proastă la „balamuc“, când i-am recomandat să nu se aplece pe geam ca să hrănească porumbei, să nu moară ca Hrabal, iar el mi-a indicat faptul că geamul are gratii.
Realitatea Virtuală Brumaru
Au fost și dup-amiezi, seri, nopți când o luam pe sens interzis. Nu numai cu Dostoievski sau Proust. Când ne uita reveria în mijlocul frazelor și râdeam, odată am ieșit din casă să explorăm magazinul universal aproape sătesc de la parter (poate după un iaurt, că nu mai bea), ba chiar pornisem încolo spre oraș, spre Mitropolie, dar ne-a prins așa o lehamite și ne-am întors la apartamentul în care cărțile inundaseră odăile și holul. Și bucătăria, care era dintotdeauna cheia marelui haos.
Dintre multele imagini care se succed, cu el invitându-mă în Realitatea Virtuală Brumaru, două revin spre a fi înțelese. Prima e mai degrabă un mod: felul în care privea femeile cu zâmbetul său. Într-adevăr, el avea cel mai frumos licăr dintre noi. În el zâmbeau laolaltă natura, omul și zeul. A doua e mai clară: ne hlizeam, vorbeam în sens interzis, el stătea tolănit în vârful patului, relaxat, și deodată s-a făcut o tăcere și o lumină roșie extrem de plăcută, vaporoasă și caldă, de film, iar toți cei din cameră, chiar și el, au înțeles cine e: Motanul Imens.
Veșnica lui poezie
Lucian Dan Teodorovici
Emil Brumaru, internat într-un spital, în urmă cu mulți ani. Ora 5 dimineața. SMS-uri către mine. Versuri inimitabile, în care cireșele prind viață, copacii capătă culori de vară în câteva rânduri scrise fără diacritice, iar asistentele, voluptoasele asistente, vin și ele acolo, într-o mică lume poetică pe un ecran îngust de telefon mobil. Lume erotică. Adică o lume de dragoste.
Am petrecut multe discuții cu Emil Brumaru, am făcut și drumuri împreună, am recreat Iașul anilor cincizeci pictând unul lângă altul blocuri cenușii pe cer, amalgamând amintirile lui și imaginația mea. Și mi-a fost ușor întotdeauna, atât de ușor, atât de firesc, pentru că Emil Brumaru știa să te cuprindă cumva în prietenia lui cu enormă dărnicie, fără să te pună vreodată în vreo situație inconfortabilă. Doar atunci, când cu acele versuri în SMS-uri trimise mie vreme de câteva dimineți la rând, la ora 5, ca niște relatări poetice ale clipelor sale spitalicești, am simțit o mare dificultate în relația cu el: primeam capodopere, iar la schimb trimiteam cuvinte terne. Voiam să fiu deștept, frumos, poet atunci, voiam să pot să răspund SMS-urilor altfel decât prin glume tâmpe, voiam să pot fi diferit. Însă eu eram eu, cât puteam fi de eu la ora 5 dimineața, iar el era Emil Brumaru.
După ani în care, în ușurința de a-mi purta prietenia cu el, am uitat starea aceea a mea de neputință și de ciudă, ea s-a întors înmiită, acum, la plecarea definitivă a omului. De unde să scot cuvintele potrivite? Cum să le așez în pagină? Ce aș putea să scriu eu, care sunt doar eu, despre el, care a fost și va fi Emil Brumaru? Dezarmat de propria-mi neputință, pot doar să-l mai salut o dată, dintr-o pagină de „Supliment“, dorindu-i din tot sufletul veșnică poezie. Lui. Căci nouă asta ne-a lăsat în urmă.
Scrisoarea tristului ciuperc care dansa singur în cerc
Veronica D. Niculescu
Dragă Emil,
Nu știu nimic despre restul lumii, dar tu o să mă ierți. Așa sper. De ce aș pleca acolo, unde tu nu mai ești?
Tu ai pleca? Ah, dacă la capătul drumului ar fi întâlnirea… Peronul, panourile cu plecări și sosiri, ceasurile mari, albe, cu limbi mult prea lente, și tu așteptând acolo, și deodată râzând…
Atât de copleșitor de singură ca astăzi la prânz, când am ieșit din bibliotecă, nu-mi amintesc să mă mai fi simțit niciodată. În pagini mai e cum mai e, dar afară, în lumina rece a zilei, e insuportabil de greu.
Emil, cum de e posibilă atâta frumusețe, când tu nu mai ești să o vezi? Cum de e posibil să ningă așa, în prima zi când tu nu mai ești pe pământ? Singurul răspuns posibil ar fi că ești, ești pe undeva, ești aici.
Altfel, eu pentru cine și de ce m-aș opri în cotul râului înghețat, să fotografiez pescărușii, platanii, întinderea de zăpadă, lumina de argint?
Noi știm foarte bine, o pierdere vine după o pierdere, care vine după o pierdere, care vine după o pierdere. Dar azi? A mai fost vreodată atât de groaznic ca azi?
Am stat aseară cu Infofer și Booking deschise în față, era atât de ușor, clic, clic, dar unde să plec? Să plec de aici, unde te simt în tot ce mă înconjoară, unde îți pot vorbi, și-ți vorbesc, unde te pot vedea, și te văd, ca să ajung acolo, unde totul îmi este străin, unde e lume multă și nu-i nici un prieten, nici tu, unde m-aș simți rătăcită, îngrozitor de singură, așa cum îmi spuneai și tu că te simți în mulțimi? M-aș prăbuși.
Tu ești însă aici, la biroul de unde ți-am scris scrisori cu nemiluita și unde le-am citit pe-ale tale, seară de seară, ani la rândul așa. Prima bibliotecă, cea din Sibiu, unde te-am întâlnit prima oară, s-a făcut mică-mică și s-a așezat aici, pe un raft, ușoară ca un șoarece, lângă bila de fildeș. Cu ferestrele ei înalte, cu scaunele de piele, cu tine citind, rostogolind portocale. Biblioteca din Iași, în fața căreia ne-am văzut ultima oară, de curând, la exact unsprezece ani distanță, în aceeași zi de la sfârșit de septembrie, s-a mutat și ea aici, cu intersecția ei largă cu tot. Tu râdeai. Te suiai într-un taxi. Plecam la gară într-o clipă și eu. Și iarăși credeam că te văd pentru ultima oară. Și iarăși speram să mă înșel – doar de câte ori nu mai crezusem asta înainte?
Gări, peroane, târguri de carte, hoteluri, semafoare și treceri de pieton nesfârșite, lumina caldă a veiozei, pereți. Pătrățele vii în care ne arătam zi de zi flori proaspete și uscate, pitici de ipsos, melci de pluș, îngeri, castane, ba și pepeni murați, ouă roșii… Un vârtej peste ani. Două cărți.
Nu știu și nu vreau și nu pot să scriu despre tine așa. Nimic nu m-a pregătit pentru asta. Nici acea pierdere care venea după o pierdere care venea după o pierdere. Fiindcă tu te-ai întors de fiecare dată cumva, generos și glumeț, tandru și bun și mult mai iertător decât mine. Zilele trecute, când ți-am urat la mulți ani și să fii cățeloi blând, puternic și harnic la cărți, și ți-am trimis cartolina cu 80 și fluturi și flori, mi-ai spus dintr-o suflare mai multe decât aș fi sperat să aud. Despre comoară și basm, despre cel mai tandru gest din viața întreagă și despre salvare. Doar esență. Fără ornamente în plus. Esența esenței. N-am mai putut să-ți răspund la sfârșit, fiindcă plângeam. De-aș fi știut că ăla nu-i plâns, că plânsul abia avea să urmeze…
Mă uit în tavan și te caut, te chem, îmi vorbești, te aud și te văd. Prieten neprețuit și copil și tată și personaj de basm, cățeloi, balaur cu șapte capete, pitic – mai știi cum spuneai, când construiam basmul nostru, „Vreau să fiu eu prințesa“? –, scump se plătește pe lumea asta fericirea… Mă duc și mâine la bibliotecă, să scriu. Asta mi-ai spus întotdeauna să fac. Asta o să mă străduiesc să fac. Dar ce risipă de frumusețe în jur, Emil, ce risipă.
Te rog din tot sufletul meu de ciuperc să-mi rămâi în preajmă mereu, să-mi dai semn, să mă ierți.
Verocika
P.S.: N-am cum să nu vin – așteaptă-mă, vin cu trenul de seară.
Două scrisori cu viață și moarte
18 iunie 2016
Dragă Vera,
am mare nevoie de Călătoriile lui Gulliver, ori în BPT, ori în UNIVERS, ambele fiind apărute înainte de ’89.
De fapt le am, dar nu le mai găsesc prin vrafurile din casă. La mine e literalmente un prăpăd cu cărțile, nu mai știu unde sunt.
Poate îmi indici, s-ar putea să fie pe Ocazii sau pe elefant etc. să le cumpăr.
Merg greu, parcă plutesc și mă dor toții mușchii de la picioare.
Și mă înfund cu medicamente mereu.
Anul ăsta chiar văd limpede că îmbătrânesc și, din cauză că nu vorbesc cu zilele, am uitat sau nu am suflu să scot cuvinte din gură.
Aștept romanul tău anunțat. Dar ce-s cu Scrisorile către Vera?
Îmi pare rău, enorm de rău…
De fapt numai ție pot să-ți spun cât de mare e porcăria asta de bătrânețe, fiindcă chiar asta e, plus frica de moarte…
Am scris și pe xxx (cealaltă adresă).
Te rog să răspunzi…
Aștept, aștept, aștept,
Emil
*
1 iulie 2016
Dragă Vera,
Ce să-ți scriu? De fapt doar scrisul și cititul mă fac să mă bucur. Dar astea-s alintături, vei zice. Păstrez firul acela (nu știu ce plantă e!) din Călătoriile lui Gulliver. Sunt, ca noi toți, foarte singur. Mi-e frică. Uneori nu vorbesc cu zilele și când încerc, pe la librării, farmacii, am un glas mic, subțire, schimbat, de mi-e și rușine… Seara îmi lăcrimează ochii, nu mă uit la tv. Posibil să fac și la celălalt ochi operație de cataractă. Anul ăsta parcă am îmbătrânit brusc. Am schimbat niște mesaje cu Bădescu, mi-a spus că ești o prozatoare extraordinară. Ții mine ce mi-ai răspuns, când ți-am scris că ești o mare prozatoare? Un răspuns antologic! Să ai parte de o viață lungă ca să poți scrie. Vorbesc foarte serios. Cartea aia din Arthur Seniori tot nu a venit aici. Mereu mă împotmolesc în indiferența librărițelor, mă enervez, uneori mi-e silă să mai intru. Săptămâna viitoare trebuie să mă hotărăsc dacă fac sau nu o investigație destul de nasoală, trebuie să mă adoarmă! Sunt cam dezlânat. Tot ce scriu e parcă un exercițiu pentru a putea face alt text, iar textul acela să conteze, trăiesc într-un veșnic provizorat, în așteptarea a ceva important…
M-a bucurat mult firul acela de plantă, e atât de plăpând…
Emil
Un zeu global al iubirii
Emilia Chiscop
Experiențele mele gazetărești cu Emil Brumaru s-au petrecut în 2004 și 2005, când am documentat, timp de vreo două-trei luni, o pagină-portret la „Ziarul de Iași“, intitulată Amorurile Poetului Emil Brumaru, urmată la distanță de un an de un interviu la „Suplimentul de cultură“, Sper să redevin, dacă am baftă, poet.
„Hai să-ți fac destăinuri!
Am iubit cândva un flutur“
Experiența documentării portretului a fost una profundă și plină de umor. Brumaru ne vizita destul de des la redacția „Ziarului de Iași“, măcar o dată pe lună, când lua salariul pentru rubrica sa, Gulliver. Șefa paginii Opinii, Cerasela Cirimpei, pe care o alintau toți colegii Cerasica (mai puțin Brumaru care îi zicea Aburica), și cu mine, Chiscoapa – cum îmi spunea Brumaru –, eram favoritele sale la o conversație cu tâlc. La un moment dat, ca să ne arate cât ne prețuia, poetul ne-a mărturisit că Toni Hrițac, redactorul șef, ar trebui să ne lase pe noi două să conducem ziarul, ca să își crească tirajul. I-am validat gluma cu hohote; dar Brumaru insista că vorbise serios.
În ciuda acestei amiciții profesionale, când i-am propus să fac un portret cu el la ziar, o pagină întreagă, a început să mă amâne, spre surpriza și disperarea mea. În cele din urmă, după mai multe insistențe, a programat o conversație la el acasă, în blocul de pe Cuza Vodă. Era prin februarie 2004 când m-am înfățișat la ușa dumisale, pe o zi noroioasă, cu multă zăpadă și fleșcăraie – îmi amintesc cu câtă grație sărisem băltoacele zgomotoase din fața poștei mari, înainte să traversez.
Emil Brumaru nu era nepoliticos, dar se adresa cunoscuților (și cunoscutelor) cu „băi“, o expresie a unei familiarități amicale. Un stil de copil ștrengar; un elev care își ascundea timiditatea în spatele unui stil ușor deocheat ori agresiv, ce nu m-a incitat niciodată la supărare, deși în general țin la etichete. „Te rog să îți lași cizmele la ușă, băi, nu te supăra – mi-a zis el în loc de bună ziua – căci azi a fost femeia care îmi face curat în casă și abia a terminat, știi..“ „Îmi cer scuze, domnule Brumaru, dar eu nu mă descalț pe teren. Dați-mi o cârpă să-mi curăț bine cizmele“. Răspunsul meu franc nu îl anticipase, așa cum nici eu nu mă așteptasem la replica lui. S-a executat, iar eu mi-am păstrat cizmele și onoarea.
Un cocktail hardcore din Nabokov, Bruckner și Polanski
„Eu nu vreau să scrii despre mine, băi. Tu ai scris despre Gânju și a murit, să nu mor și io.“ Această conversație introductivă, brutal de directă, a stabilit cumva parametrii dialogului nostru pe parcursul celor două-trei luni de documentare: a urmat o discuție în ședințe săptămânale, care exulta de onestitate, fără menajamente, de ambele părți, până la publicarea articolului despre amoruri. Un soi de familiaritate distantă se instalase în camera aceea decorată de cărți, poze, un calculator mare și pălăriile Tamarei, ca mărturie certă a amorului suprem și inspirației sublime, precum și ca o prezență a unei imense absențe.
Nu îmi propusesem, de altfel, să scriu un articol despre amorurile sale. Scopul meu era realizarea unui portret amplu al lui Emil Brumaru. După două-trei luni de întrebări și răspunsuri notate în viteză pe carnețelul meu, am conchis însă că Emil Brumaru se compune din amoruri precum o celulă e făcută din atomi. Amorurile poetului Emil Brumaru sunt cel mai fidel portret al său.
Citindu-i atunci volumele voluptoase, m-am minunat, cum o fac și azi: Doamne, cât de mare scriitor este Emil Brumaru. Trubadurul nimfetelor, el e un cocktail hardcore din Vladimir Nabokov, autor al Lolitei, Pascal Bruckner, autorul Lunilor de fiere, și Roman Polanski, ecranizatorul Lunii amare – versiunea de box-office a acestei din urmă cărți. Un cocktail hardcore cu accente de Charles Bukowski, autorul cărții Femei, pe care am citit-o la recomandarea sa entuziastă.
Însă, spre deosebire de ei, Brumaru e un adolescent romantic și timid, mult mai inocent și mai misterios. În plus, scrie în versuri. Stilul său este unic pentru literatura română. A ridicat poezia erotică la rang de bestseller. Întrebat despre cuvintele tari din poezia sa, el glumea adesea că vrea să folosească absolut toate cuvintele limbii române. Când l-am întrebat în interviu dacă nu-i este teamă de eticheta de poet porno, mi-a vorbit despre porno-lirism. În timp ce scria și doar când scria, trăia la modul absolut. Restul e documentare – zicea.
Carnalul Emil pare că nu se putea concilia cu spiritualul Brumaru
În fața talentului său uriaș, mă plec și mă și revolt că un monument ca el a s-a născut într-o cultură și mai ales într-o limbă de circulație mică. Poet intraductibil cu mesaj universal. Cele mai vorbite limbi ale pământului, ca limbă maternă sau nu, sunt chineza, engleza, hindi și spaniola. Mai jos în clasamentul lumii, franceza și germana au totuși o răspândire largă în Europa. Ei bine, majoritatea covârșitoare a celor douăzeci și ceva de poeți laureați Nobel fie s-au născut, fie au activat în spații lingvistice mari – engleză, germană, spaniolă etc.
Ce-ar fi devenit Emil Brumaru dacă ar fi scris în engleză? Mi-l imaginez pe Julien Ospitalierul ca pe un trubadur contemporan, un zeu global al iubirii, încoronat cu ghirlande mustind de cireșe, căpșuni și portocale dezgolite – fructele sale senzuale mult adorate! Când marele Bob Dylan a câștigat Nobelul în 2016 s-a discutat despre o mare nedreptate făcută lui Leonard Cohen, un alt mare trubadur al femeii. Exersându-mi fantezia mai departe, voi spune că dacă Brumaru, colegul lor de generație, ar fi trăit cu ei în aceeași țară, această controversă poate că nu ar mai fi existat.
În timp ce documentam articolul, Emil Brumaru mi-a făcut mai multe recomandări de lectură, între care și Cu sânge rece de Truman Capote, pe care îl considera un maestru al literaturii non-fiction. Când am aflat că Poetul a murit, mi-am amintit. Moartea la Capote era macabră și oribilă până la extrem. Ca în romanul sângeros al lui Capote, Brumaru percepea moartea ca pe un ucigaș cinic, care vine când nu te aștepți, îți taie craca și proiectele, abilitatea de a te bucura, iubi, îmbrățișa ori scrie. Carnalul Emil pare că nu se putea concilia cu spiritualul Brumaru. Scrierile sale din ultima vreme erau exerciții temătoare de apropiere, de împrietenire cu inevitabilul și iminentul asasin.
„Și totuși cu mine cum mai
rămâne?
O să mă mănânce acolo,-n
pământ, niște râme?
Aș vrea să mă roadă o floare
Cu petalele ei ronțăitoare,
Să mă ducă la stup,
Cu tot cu suflet și trup,
O albină“
Îngerul bombănitor și păzitor
Dan Lungu
Când l-am întâlnit prima dată în carne și oase pe Emil Brumaru, acum mulți ani, nu era în pasă tocmai sociabilă. Mofluz și ciufut, cârcotaș și malițios, mi s-a părut antipatic de-a binelea. Desigur, îi admiram poezia, dar persoana din fața mea nu se lipea nicicum de imaginea pe care mi-o făcusem despre poetul crinilor și bucătăriilor de vară. În scurt timp aveam să descopăr că sub masca eternului îmbufnat se ascundea o fire caldă, un ghiduș cu umor special, un generos ca puțini alții și un cititor de literatură cum nu mai întâlnisem.
Dacă mă gândesc bine, Emil Brumaru a apărut mereu – bombănind, dar la fix – în destinul meu literar, ca un înger păzitor. L-am invitat la o întâlnire a Clubului 8 – eu, un cvasinecunoscut, într-un apartament de bloc, la mama naibii – și a acceptat fără ezitare. Era interesat de tot ce e viu în literatură, de mișcările noi, de insurgenți și obraznici. Ne-a rămas mereu alături, vorbind-ne peste tot de bine. Când, din pricina polemicilor cluboptiste, am fost refuzat la filiala din Iași a Uniunii Scriitorilor, m-a îndemnat să mă îndrept spre București, unde era și el membru, scriindu-mi o recomandare, alături de cea a lui Radu Cosașu. Când am ajuns director al Muzeului Național al Literaturii Române din Iași, mi-a făcut favoarea să țină „cursurile“ de poezie la Școala de bune maniere literare. (Ei, cum a fost? l-a întrebat după prima întâlnire. Am încercat să-i conving să se lase de scris, mi-a răspuns. Cine rezistă înseamnă că are talent, a mai adăugat.) Tot în acea perioadă, împreună cu Matei Bejenaru l-am convins să facă o vizită la Dolhasca (pentru prima dată, după 39 de ani), ocazie cu care Matei a făcut filmul documentar Zidul lui J.O., prezentat la FILIT. La candidatura din 2016, din partea Uniunii Salvați România, am avut în Emil Brumaru un susținător fervent, atipic și plin de umor. Campania lui pe FB suna cam așa:
„Dan Lungu lungește viața
Cum pe mosorele ața!“
sau
„Votul unui eminescian
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de Lung ă…
Că numai Dan a reușit
La dânsa să ajungă!!!“
Nu demult, când mă așteptam mai puțin, după apariția romanului Pâlpâiri, m-am trezit cu un cadou emoționant, un Poem amabil, cum el însuși l-a intitulat: „E bine că încă mai pâlpâi/ Precum un fitil într-o lampă cu gaz/ Și-afumi rotunjimile pulpei/ Și-al dragostei fraged obraz…// Iubita te-așteaptă la sobă/ Jăratecul să-l răscoliți,/ Ea plină de draci, însă sobră,/ Tu doar în izmene cu șliț!// Și fi-va o iarnă frumoasă,/ Rotundă ca pâinea-n cuptor,/ Ce-i scoasă și pusă pe masă/ Pe-un veșnic întins tricolor…“.
Așa l-am simțit mereu, după ce am început să-l cunosc, cald și de o generozitate copleșitoare, chiar atunci când era îmbufnat și bombănea. În schimb, simt că eu i-am spus de prea puține ori cât îl admir. Mă bucur că a apucat să vadă răspunsul meu la recenta anchetă a „Vatrei“, Cărțile literaturii române, la Centenar, în care, la cele mai bune cărți de poezie din ultima sută de ani, am zis: Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite; Gellu Naum, Tatăl meu obosit; Emil Brumaru, Dulapul îndrăgostit. „Mulțumesc, deși pare o enormitate… Însă titlurile volumelor par convingătoare…“, a comentat el, într-un echilibru al modestiei și conștiinței propriei valori. Nu, dragă Emil Brumaru, nu e o enormitate, știm amândoi asta. Noi doi și toată lumea.
Demiurgic și ospitalier
Doris Mironescu
Am trăit cu poezia lui Emil Brumaru o aventură. O disonanță cognitivă. L-am citit cu maxim interes, deși eram fascinat în adolescență mai ales de poeții „intelectuali“, cât mai abisali și mai livrești. Dar poezia lui Brumaru îmi plăcea enorm, chiar dacă nu vâna abisul ca să-l colonizeze, să și-l facă al său. A fost primul poet despre care am vorbit în public (la o „primăvară a poeților“, prin 2000) și primul despre care am scris într-o revistă (prin 2002). Mulți ani am trăit această problemă critică: cum să scrii despre o poezie care te înfrânge. Răspunsul a fost esențial pentru felul în care am ajuns să înțeleg literatura. A trebuit să învăț să apreciez latura „umană“ a poeziei abstracte și să văd profunzimea epidermei, cum se zice. Am învățat multe de la poetul Brumaru, doar citindu-l.
Și mai era, desigur, cititorul, obsedat de marii ruși, de fapt de literatura care transcrie viața. Cărțile nu doar le sublinia, ci le adnota; colabora cu autorul. Mai demult găsisem în colecția „Dialog“ din anii ’70 o rubrică pe care a ținut-o Brumaru o vreme: se chema Roua lecturii și consta din excerpte comentate. O formă splendidă de parazitism literar, dar și de generozitate, pentru că marii clasici deveneau brusc contemporanii cititorului lor ingenios. Citatul ca găoace în care te refugiezi, pe care o amenajezi ca pe o căsuță. Locuința lui din strada Cuza Vodă îi servea și de adăpost, și de metaforă: era, la propriu, o vizuină din cărți, un spațiu făcut din literatură, a lui și a altora. De altfel, asta cred și despre poezia lui: că Brumaru a imaginat un spațiu poetic mai înainte inexistent și că ne-a invitat să locuim în el. Demiurgic și ospitalier.
Am cunoscut și omul, dar nu m-am apropiat de la început de el. Mi se părea ursuz, mereu pornit pe ceartă, deși de un umor cuceritor. De privit totuși de la distanță. Oare juca un personaj, unul dintre personajele lui poetice? După câteva întâlniri, când se lămurise probabil ce hram port, ne-am apropiat mai mult. Îl incomoda viața socială, de aceea își confecționa măști ca s-o suporte, și cea mai bună mască i-a fost aceea de hobbit burzuluit, care are nevoie de afecțiune. În ultimele două decenii, cât l-am cunoscut, se adăuga și melancolia bătrâneții. Toți oamenii, ba toate lucrurile pe care le cunoscuse, încet, încet, dispăreau. Poeții cu care petrecuse, pe vremuri, locurile de unde își culesese poeziile sale nu mai erau. Povestea mereu, cu toții îi cereau povești pe care știa să le spună frumos, jucându-și rolul. Vor trebui adunate cândva interviurile lui, mereu spectaculoase. Ele reconstituie lumea lui, despre care a vorbit în poeziile sale, o lume dispărută, în cea mai mare parte: povești cu bibliotecile care îl formaseră, cu studenția de medicinist și fauna umană din Dolhasca, cu revelionul oniric, cu tuberculoza autotratată prin cură cadaverică, cu corectura pe jumătate de normă la „Convorbiri“, cu internările la Psihiatrie, cu elevele de la Național sau Băncilă și diferitele femei care îl interpelau, la telefon, pe Facebook sau pe stradă.
Am de la el câteva autografe, câteva fotografii, câteva amintiri. Conversații, lecturi, lansări de carte. Un film excelent al lui Matei Bejenaru despre Dolhasca, despre lumina de pe zid. Poezii de-ale lui Brumaru plutesc și azi prin casa noastră, ca un comentariu metaliterar la existență. M-am întâlnit de multe ori cu poetul, nu doar scriind prin reviste. Mă bucur că, în câteva rânduri, mi-a arătat că îi câștigasem încrederea. Ne lega, în special, afecțiunea mărturisită față de Blecher, pe care-l citise adolescent, în anii ’50, când nu-l citea nimeni, și-l simțise al lui.
Emil Brumaru nu era un poet ieșean: pentru foarte mulți, era poezia ieșeană. Orașul pierde o emblemă culturală majoră. Literatura română mai adaugă un clasic la șirul nemuritorilor. Iar unii pierd un om drag, cald, de o mare delicatețe.