Eu strâmb din nas și când să mă trezesc ca să merg la școală, darămite când sunt nevoit ies din bârlog la cinci dimineața, în zi de vacanță.
— Hai scoală-te repede, că trebuie să vină.
Încerc să mai trag de timp.
— Nu vine el cu noaptea-n cap! Mai dorm cinci minute.
— Nici să n-aud. Te ridici în clipa asta, s-avem timp să facem curat.
— Dar am făcut curat de Sărbători.
— Trebuie din nou, că s-a murdărit.
— Să facă tata.
— Ce-i cu tine? Ești nebun? Taică-tu a plecat la muncă. Nu are concediu cât ai tu vacanță.
Aș înjura din rărunchi, dacă n-aș fi copil sau dacă nu m-aș teme de mama.
Mă ridic, mă îmbrac, mă spăl pe față, umblu ca o momâie prin casă.
— Aaa, dar tu cu pantalonii ăia te îmbraci? mă ia mama la rost când mă vede. Du-te și te schimbă.
— Da’ cu care?
— Cu oricare, dar nu cu zdrențele alea de sanie.
Or fi zdrențe de sanie, dar îs mai călduroase decât hainele mele bune.
Iar în casă e foarte frig. Nu pentru că n-ar fi aprins focul în sobă, ci pentru că mama a deschis toate ușile de la casă, chipurile ca să se aerisească.
— Du-te și vezi dacă vine! mă trimite mama, imediat ce vede că m-am schimbat.
Îmi caut fesul și mănușile pe sub pat în bucătărie, dar nu le găsesc. Ies așa în frig și simt cum îmi îngheață nările și obrazul până ajung la poartă. Mă uit, dar nu văd nimic, pentru că nici nu s-a luminat bine de ziuă. Iar aș înjura, dacă n-aș fi copil.
— Nu vine, îi spun mamei când mă întorc.
— Vine el, nici nu-ți dai tu seama când. Găsește-ți de treabă prin ogradă până atunci, stai acolo și păzește.
Mă joc cu lopata prin zăpadă până se luminează bine. M-aș da și cu sania, dacă n-aș ști că o pățesc. Suflu în palme și mă duc din nou la drum. Nu văd decât porțile vecinilor larg deschise. Mă întorc în casă să mă încălzesc măcar la gura sobei. Că, altfel, e la fel de ger ca afară.
— Te-ai uitat?
— Normal că m-am uitat, răspund înciudat, aproape băgându-mi mâinile pe foc.
— Și?!
— Și nu vine. Și mi-e frig.
— Las’ că nu mori. Te încălzești după ce trece.
— Și, când vine, ce zic, ce fac?
— Faci ce fac eu.
Urmează încă vreun ceas de du-te vino la poartă, împreună cu mama. Timp în care ascult aceleași discuții între vecini, care întreabă din gură în gură, din poartă în poartă, din casă în casă, până în vale:
— Vine?
— Nu vine.
— Nu se vede încă?
— Deloc.
— O fi pățit ceva?!
— Cine știe!
Tot așa până când la capătul din vale al drumului apare un trecător pe care cineva îl întreabă cu aceeași înfrigurare:
— Nu l-ai văzut? Vine?
Iar răspunsul trecătorului ajunge din gură în gură până la poarta noastră, mai repede decât trecătorul:
— L-am văzut pe dealul celălalt. A început de-acolo cu Boboteaza. De-acum mâine să-l așteptați. Azi sigur nu mai pupați voi mâna popii și agheasmă.