Rubrici  -  Victor Eskenasy  -  Revelații la început de an – Pietro Scarpini: benzile (re)descoperite – Busoni și Liszt  -  

Într-un volum de memorii ce a fost tradus și în România, dar într-o ediție cu un tiraj infim, compozitorul româno-italian Roman Vlad evoca figura unui mare și original pianist al Italiei, rămas cunoscut peste timp mai ales profe­sioniș­tilor și unor melomani atașați lumii pianului. Este vorba de Pietro Scarpini (Roma, 1911 – Florența, 1997). Dacă vă vorbesc despre el, motivul îl constituie apariția la sfârșitul anului trecut a unei excelente ediții a înregistrărilor sale, două seturi totalizând opt CD-uri, sub egida casei Rhine Classics (RH-07 și RH-14), remasterizate și prezentate de un bun prieten al nostru, Emilio Pessina (vezi „Suplimentul de cultură“, nr. 551, 569).

În amintitul volum de memorii, Vivere la musica. Un racconto autobiografico, apărut în românește într-o ediție îngrijită de compozitorul și profesorul ieșean Viorel Munteanu (A trăi muzica, Artes, 2014), Roman Vlad evocă în mai multe rânduri figura lui Pietro Scarpini, căruia i-a dedicat chiar unul dintre cele două volume asupra cărora și-a concentrat, „în primul deceniu al noului mileniu, întreaga energie“. Ambele erau dedicate muzicii lui Scriabin, primul cu titlul Scriabin între cer și infern, al doilea, apărut în 2009, pianistului: Pietro Scarpini, interpret al lui Scriabin. Volumul era scris „cu intenția de a aminti impresionantele interpretări pianistice ale celebrului compozitor rus, datorate unui mare pianist pe care Italia l-a avut în secolul trecut și care astăzi, din păcate, pare a fi uitat“.

Scarpini nu era chiar complet uitat. În 1976, se pare, apărea pentru prima oară pe LP înregistrarea sa cu Arta fugii a lui Bach, republicată în 2003, pe două CD-uri, ca supliment la o monografie despre Scarpini, semnată de un prestigios critic și istoric muzical din Florența, Leonardo Pinzauti. O casă de discuri bootleg, AS Disc, îi publicase în 1991 Concertul în mi bemol major, KV 482 de Mozart, cântat în 1955 cu Filarmonica new-yorkeză condusă de Dmitri Mitropoulos. În 2001, producătorul Allan Evans publica la New York primul CD al unei anunțate, dar necontinuate ediții Scarpini, cu lucrări de Beethoven.

Elogios vorbea despre pianist și formidabilul moderator de programe muzicale clasice al radiodifuziunii italiene, Arrigo Quattrocchi, care, în emisiunea sa legendară „Esercizi di memoria“, scotea din arhive în 2005 și transmitea înregistrări inedite cu Variațiu­nile pe o temă de Corelli (la Follia) pentru pian solo, op. 42 de Rahmaninov și o versiune a Concertului pentru pian și orchestră în re major, op. 10, nr. 1 de Prokofiev, cu Massimo Freccia la pupitrul Orchestrei Simfonice din Torino a RAI.

Roman Vlad, care îl cunoscuse pe Pietro Scarpini în epoca celui de-al Doilea Război Mondial și regreta că pianistul „se închisese într-o izolare totală în ultimele decenii de viață“, saluta într-o amplă recenzie monografia respectatului critic Leonardo Pinzauti și nota câteva din etapele parcurse de Scarpini, într-o epocă în care Benedetti Michelangeli era student, iar Maurizio Pollini încă nu se născuse.

În fapt, Pietro Scarpini debutase cu mare succes în stagiunea 1937-1938 la Festivalul Maiul Muzical Florentin, interpretând Concertul în mi bemol de Liszt sub bagheta lui Carl Böhm. În ediția următoare a Festivalului, Scarpini cânta Concertul nr. 4 de Beethoven, cu Antonino Votto. Același concert avea să-l cânte în 1952, cu Wilhlem Furtwangler și Orchestra simfonică din Roma a RAI (editat pe mai multe CD-uri din 2001 încoace). Avea să fie onorat în anii ulteriori de unii din cei mai buni dirijori ai timpului, cântând Concertul pentru pian KV 503 de Mozart cu Rodzinsky, Leitner și Giulini și concertele nr. 2 și 3 de Prokofiev cu Monteux, Markevitch și Mitropoulos.

Repertoriul lui Pietro Scarpini a fost mult apreciat pentru întinderea sa, de la Bach la Schonberg și Dallapiccola. Din 1943, amintește Roman Vlad, pianistul începea să dedice programe întregi muzicii lui Busoni, Liszt și Hindemith, iar în 1948, la inițiativa Academiei Filarmonice din Roma, conducea și dirija ansamblul Pierrot Lunaire, prezentând capodopera omonimă a lui Schonberg. În același concert, își amintește în memoriile sale Roman Vlad, „eu am interpretat melodii de Schonberg, pentru voce și pian, cu Magdalena László, o excelentă soprană maghiară. Pot să afirm, deci, că am avut o confruntare pe cinste cu doi dintre cei mai faimoși pianiști italieni din acei ani“. Celălalt era… Arturo Benedetti Michelangeli.

În aceleași amintiri, Roman Vlad evocă și atmosfera de la Darm­stadt, loc de cult prin școala sa și „experiențele muzicale ale tinerilor Stockhausen, Boulez, Maderna, Berio și Luigi Nono. Atmosfera era extrem de combativă și polemică; era exaltat Webern, în detrimentul lui Schonberg și Berg, erau puși la index autori ca Busoni, Stravinski, Scriabin, întreaga grupare a neoclasicismului. Au ră­mas pe terenul acestei confruntări victime ilustre, printre care Pietro Scarpini, mare pianist italian, care și-a dedicat arta sa popularizării autorilor contempo­­rani; a fost invitat la Darmstadt, dar a fost de-a dreptul batjocorit și umilit pentru idealurile sale artistice, și se presupune că acest fapt ar fi contribuit la căderea sa într-o teribilă depresie care l-a afectat în anii următori“.

Într-un interviu din 1965 – reluat în livretul discurilor publicate recent de Emilio Pesina la Rhine Classics –, Pietro Scarpini evoca incidentul de la Darmstadt spunând, între altele: „acum, însă, nu mă simt trădându-l pe «bătrânul» meu Schönberg pentru Cage, Boulez sau Stockhausen. Și, dacă e să spun adevărul, am încă prea mult respect pentru public și instrumentul meu ca să refuz să zgârii corzile pianului cu un pantof sau să dau cu pumnul și cu piciorul în ele“.

Sper, cu aceste rânduri, să vă fi stârnit puțin curiozitatea pentru a-l asculta pe Pietro Scarpini în programul oferit de setul de șase discuri, primele patru dedicate muzicii lui Busoni. Ele încep cu o celebră interpretare a masivului Concert pentru pian și orchestră în do major, op. 39 BV 247 (1904) la München în compania lui Rafael Kubelik, a Orchestrei simfonice și a corului Radiodifuziunii bavareze (în noiembrie 1966). Urmează pe CD-urile 2 și 3 cele Șase sonatine, Romanza e Scherzoso pentru pian și orchestră, op. 54 (cu un tânăr Claudio Abbado la pupitru), Fantezia Indiană, op. 44, BV 264 (cu O.R.T.F și Piero Bellugi, înregistrare de la Paris), Jurnalul indian „Patru studii pe motive ale indienilor din nordul american“, din 1915, elegii și tran­scripții după Bach. Un al patrulea CD ilustrează exclusiv prelucrări („Fantasia contrappuntistica“, pentru două piane, BV 256b) și transcripții după Bach, toate înregistrate în jurul anului 1974, în studioul privat din casa pianistului, la Florența și St. Moritz în Elveția. Discurile 5 și 6 conțin splendide interpretări ale lucrărilor lui Liszt și, ca bonus, prima înregistrare de studio cunoscută a pianistului, la Roma, în 1938, Studiul nr. 2 în mi bemol major „Andantino capriccioso“, transcripție a lui Busoni după Liszt.

Un program în cea mai mare parte puțin cântat și câteva pagini excepționale, rarități, ale unui mare pianist. Iar dacă vreți să-i descoperiți arta, aveți la dispoziție și un al doilea set, cu un program integral Mozart, în compania dirijorilor Artur Rodzinski la Florența și Vittorio Gui la Napoli.

Legende:

Foto 3: Cartea lui Leonardo Pinzauti despre Pietro Scarpini

Foto 4: Coperta discului cu „Arta fugii” de Bach

Foto 5: Coperta unui nou set în pregătire – Pietro Scarpini Scarpini Baroque Contemporary

Galerie foto