Când Teodora Purja intonează o doină ardelenească de jale despre codru pe scena mare de la Teatrul Național din București, acompaniată sonor de drujbe turate la maxim, te trec fiorii! E un „anunț“ estetic despre acum o sută de ani și despre astăzi, care instalează privitorii în premisa de construcție regizorală și trasează un orizont de așteptare cuprinzător pentru Pădurea spânzuraților a lui Radu Afrim.
Strategia creatoare e ca, pornind de la romanul lui Rebreanu, din care păstrează un desen epic articulat de câteva dintre temele dezvoltate literar, să realizeze o joncțiune cu actualitatea românească. Punțile se materializează în monologul unui adolescent ieșit din clubul „The Hanged“, înșirând lista nefericirilor cu care românii anului centenar se confruntă: corupție, ruinarea economiei, emigrație, disoluția axiologică, polarizarea socială, cruzimea față de animale, defrișări, puterea banului care virusează etc. După autenticul pur al cântecelor străvechi din Târlișua lui Rebreanu (în cursul reprezentației apare și Lenuța Purja, rapsod și ea) și înainte de frazele din roman tridimensionalizate de actori, cuvintele acestui monolog sună didacticist, coborând într-un nivel denotativ întâlnit, din păcate, și pe parcurs.
Fiecare secvență e o compoziție pe niveluri de expresivitate
Legăturile dintre triajele istoriei naționale revin permanent, interpreții soldaților din Primul Război Mondial ipostaziind și tânăra generație post-revoluție prin atitudini caracteristice (ochii-n smartphone, absență aparentă, blazare), pe fundalul unor imagini ce documentează evenimente recente, precum acțiunile brutale ale jandarmeriei din 10 august.
În integralitate, spectacolul mizează pe dualismul ieri-azi, pendulând între un trecut evocat simbolic prin tablouri scenice hipnotizante și un prezent confuz, toxic pentru cetățean. Retorica regizorală se fragilizează stilistic în intertemporalități, din cauza inegalității artistice și de impact emoțional. Componenta inspirată de roman e năucitoare prin tensiunea poetic-vizuală, dar perspectiva de angajare socială nu atinge aceeași cotă. Am trăit senzația, de fapt, teama că civismul se refugiază pe scena teatrului, iar publicul e încântat, când de fapt ar trebui să ne poziționăm cu toții în viața publică împotriva tendințelor autoritariste.
Structural, fiecare secvență a întregului e o compoziție pe niveluri de expresivitate, doar că uneori ele nu funcționează estetic. Radu Afrim ne călăuzește prin registre variate și ne frământă afectivitatea, dar rețeaua de mijloace care e spectacolul întâmpină fisuri de conectivitate între straturile ce o edifică. Elemente de cultură înaltă, pop, picturală, kitsch, cinematografică, populară se perindă sub privirile spectatorilor 3 ore și jumătate cu pauză, într-o combinație pe care ar fi avantajat-o câteva filtre. Propunerea se risipește epopeic pe timpi istorici și spații geografice ample, exhaustiv în subiecte complicate, lipsindu-i concentrarea.
Spectacolul lui Afrim e o creație care se autodevorează prin estetism și aglomerare. Sedus de propria viziune, își propune să transpună narativitate literară, dar să fie și teatru politic. Realitatea e că între întruchiparea artistică a ficțiunii teatralizate despre ce a fost în urmă cu un veac și formula de prezentare a actualului e o disonanță compozițională, o vulnerabilitate de reglaje. Riscul vine din redundanțe, din eclectismul care încarcă spectacolul și face din vizionare o experiență valoroasă pe fragmente, dar și un test de anduranță receptivă. Sunt cadre scenice de o vizualitate obsedantă, care ți se lipesc de retină, de inimă și generează hermeneutici. E lucrul la care Radu Afrim se pricepe ca nimeni altul, să fabrice imagini, să te uluiască cu ele. Teatrul politic nu i se potrivește, pentru că artistul devine partizan, lansează teze, ideologizează. Echipa de creație a produs episoade memorabile, dar le-a păstrat în spectacol și pe celea care nu fac decât să dubleze, să erodeze prin revenire.
Se decupează câteva linii tematice, dintre care cea a iubirii e subliniată în varii forme: matern-filială, trupească, patriotism, de Dumnezeu. Scenele lui Apostol Bologa cu Mama și cu iubitele, ori cele de viață personală a cătanelor sunt mostre de intensă emoționalitate. Dualitatea istorie oficială – istorie personală e într-un echilibru inteligent, sensibilizează spectatorul, coboară evenimentul din abstractul istoriografic și-l umanizează.
În acest șuvoi de reprezentări, subtexte, acuze și sentimente care e Pădurea spânzuraților sunt imagini care încifrează idei, provoacă privitorul și îl urmăresc și în afara teatrului: trunchiurile copacilor coborâte de la plafon se prelungesc prin corpurile soldaților într-o superbă coregrafie comună (Andrea Gavriliu); cimitirele din valizele soldaților din seara de Înviere; soldatul devenit statuie și petul de Coca Cola de la baza soclului etc. Sunt rezolvări creative care punctează subiecte majore (războiul, șovinismul, moartea), se comută periodic pe comic-ironic (preotul de țară, generalul austriac caricaturizat grotesc – o momâie fără cap târâind un candelabru cu stema imperială – excelent Istvan Teglaș!), trădarea Martei e sugerată ironic prin multiplicarea militarului, cu sporuri de densitate ideatică și inflație sufletească.
Inexplicabilă e seria de inconsecvențe nejustificate logic: vorbitul cu accent o fac doar unii – ardelenesc – Mama, Petre și unul dintre soldați; românește cu accent austriac și unguresc – Karg, nu și Klapka, Ilona, sau Cervenco.
Sunt chestiuni de natură tehnică nerezolvate. Microfoanele țin de formatul discursiv, dar foșnesc din cauza hainelor, iar când actorii sunt filmați, se vede în prim-plan banda adezivă. Vocilor le imprimă o notă de artificial, le alterează timbrul natural, nu e limpede cine și de unde vorbește, deoarece volumul e constant același.
Afrim a lucrat impecabil cu actorii
Proiecția video, cea animată și cea din filmare în timp real (care apare abrupt și, în a doua parte a reprezentației, e în exces) și mapping-ul au misiuni de complement ilustrator și simbolizare. Animația și filmul sunt când abundente, când absente, imensul ecran rămânând gol, pierdut parcă din atenție. Unghiurile de filmare sunt deficitare, obturează, între viu și filmat e o defazare de câteva secunde. Sunt faze tautologice: după întrebarea „Cât o fi ceasul?“, cântă un cocoș, iar Ilona zice „Cred că e dimineață“. Ori glumițe la care, da, publicul râde, dar sunt facile și dau un comic inutil: Conștiința către Bologa, „vezi că frângi raza de lumină, gata ai frânt-o“ etc. Sunt scăpări ce trebuie gestionate, căci lasă impresia de omisiuni regizorale.
Decorul lui Cosmin Florea contează mai ales pe potențialului său plastic, de generator de locuri teatrale (casa, poteca din scânduri) și de imagine, în parteneriat de expresivitate cu proiecțiile (Andrei Cozlac) și eclerajul. Numai că în secvențele de real time filming trunchiază la bază proiecția video. O construcție metalică ce pare scheletul unui deal rămâne decorativă, neavând o utilitate semantică, cu rost de a umple un perimetru al uriașului spațiu de joc.
Afrim a lucrat impecabil cu actorii, atât ca individualități, cât și ca suport. Natalia Călin (Doamna Bologa) e pur și simplu extraordinară; Alexandru Potocean (Apostol Bologa) dozează foarte bine complexitatea caracterială; Ciprian Nicula (Petre), Raluca Aprodu (Ilona), Istvan Teglaș (Lt. Varga), Ada Galeș (Marta), Richard Bovnoczki (Klapka) își impun personajele. Nu sunt reinventări, e o distribuție adusă la unison interpretativ, fără disonanțe.
Finalul ne repune în ideologic: la întrebarea lui Bologa despre viitor, vedem imagini cu migranți, războaie, poluare, o însumare a vicisitudinilor lumii, apoi coboară cortina. Rămân cu gândul la frumusețea vizualității scenice și la beneficiile moderației întemeiate estetic.