Catinca Drăgănescu, regizor și dramaturg, activează în lumea teatrală din România din 2010, an în care a absolvit Facultatea de Regie. Pentru ea, teatrul este despre efectul pe care îl provoacă, nu o interesează liniștea profesională, ci își dorește să stârnească reacții la nivel de conștiință. De la absolvirea facultății a montat zeci de texte, în zona independentă și în teatrele de stat și s-a uitat cu atenție atât spre dramaturgia contemporană, cât și spre cea clasică. Printre spectacolele cele mai apreciate se numără: Vremea dragostei, vremea morții, Chip de foc, Distopie. Shakespeare. Remix, Rovegan, 3 surori. Prima sa întâlnire cu trupa de actori de la Teatrul Național din Iași are ca punct de pornire un text clasic reinterpretat, Vilegiaturiștii de Maxim Gorki. Cu acest spectacol, Un dolce far niente, Catinca Drăgănescu dorește să vorbească despre „plaga călduțului care ne domină și care ne face amorfi, lipsiți de empatie“, să pună în fața publicului o oglindă a lumii în care trăim.
Să luăm conceptul de teatru și să îl desfacem pentru a încerca să te cunoaștem. Cine ești și care sunt principalele teme care te preocupă în teatru?
Cred că sunt un fel de agent destabilizator. Cred că sunt un om principial și asumat, într-o lume în care majoritatea este într-o inerție neasumată. Asta mă distinge, dar nu mă face comodă nici ca artist, nici ca om, pentru public sau pentru colegi. Din principiu, artistul ar trebui să fie incomod, dar din păcate în România nu prea se întâmplă.
Nici măcar cu artiștii din noul val?
Mă gândeam acum, la opt ani de la licență, că în momentul ăsta e falsă această delimitare între generații. Nu mi se pare că mentalitatea este scindată de generații, ci cred că suntem oameni care avem viziuni despre lume foarte diferite, indiferent de vârstă. Generația mea a ajuns la o maturitate, fiecare a ales o direcție și încearcă să fie consecvent. Vorbim despre opțiuni, dar nu despre o identitate a generației.
Revenind la tine, spune-mi câte ceva despre temele din teatrul tău.
Mă interesează conștiința, individuală și colectivă și explorarea ei. Asta ar fi tema mea fundamentală. Și la nivel de subiecte, și la nivel de formă estetică. Mi se pare că acolo se poate stârni o reacție. Nu e vorba despre senzații, emoții, militantism, ci despre a trezi ceva. Eu cred că teatrul e despre efectul pe care îl provoacă, despre tipul de experiență pe care îl creează. Tema mea e un efect: îmi doresc să realizez acele produse artistice care să atenteze la conștiința spectatorului, care să îi producă un declic, să-l facă să-și pună niște întrebări. Nu îmi propun să-i dau răspunsuri, să-i comunic părerile mele despre lume și viață, ci să deschid subiecte pe care le consider relevante. Unde ne întâlnim eu și publicul, asta mă interesează, asta caracterizează până la urmă artistul: tipul de întâlnire pe care îl creează. Dacă nu ești atent la asta, dacă teatrul e doar despre tine ca artist care trebuie să nu supere pe nimeni, poți să fii un excelent meșteșugar, dar nu ești artist.
Dacă tu ești incomodă, cum îți vezi colegii?
Eu cred că sunt într-o extremă a generației mele. Sper să vină din urmă niște oameni cu idealuri mai apropiate de ale mele. Mi se pare o generație destul de resemnată, de blazată și foarte individualistă, care nu reușește să se coaguleze. Sunt diverse tentative care la un moment dat se opresc pentru că nu reușim să găsim o miză comună, pentru că nu ne preocupă aceleași lucruri. De exemplu: cum funcționează teatrele astea, care este regimul de lucru, care sunt condițiile care ni se oferă, cum ne influențează asta și cum putem influența noi la rândul nostru mediul în care lucrăm.
Cum ai descrie atmosfera din lumea teatrului din România?
Ușor toxică. Destul de scindată. într-un moment de cotitură. Vrem schimbare – ce punem în loc? Circulă niște idei care mă sperie. Circulă niște idei care mă bucură și mă incită. Mereu pe fugă. Se degradează procesul de lucru. Simulăm performanța. Producem multe spectacole, avem puține idei – repetăm la infinit rețete. Începe un fel de dialog. Ne luptăm cu inerția.
Ce repere ai ca artist?
Reperele mele sunt în mare parte morale. Sunt o fire justițiară. Adevărul este un reper, conștiința activă este un alt reper. Dincolo de toate astea, m-a influențat întâlnirea cu domnul Nicolae Mandea din facultate, doctoratul pe care îl fac în prezent despre Lucian Pintilie și despre așa-numita „perioadă de aur“ a teatrului românesc, dramaturgia germană, teatrul postdramatic al lui Lehmann. Și rezidențele în afară pe care le-am făcut. Și, mai mult decât toate astea, Facultatea de Comunicare pe care am făcut-o înainte de Regie și care m-a ajutat să supraviețuiesc în această meserie. M-a învățat despre externalizare. Nu cred că regizorul mai e capo dei capi, specialist în teatru. El trebuie să fie un bun director de creație, să își facă echipe bune de specialiști.
Oricum rolul regizorului în teatrul prezentului e într-o continuă schimbare, mai ales într-o lume artistică în care practicile colaborative încep să fie din ce în ce mai populare.
Munca în echipă în teatrul practicat azi e o tendință, da. Eu cred în ea. Cred că ar trebui să se renunțe la structurile rigide și să se pună accentul pe unele mai flexibile. În spațiul românesc artiștii sunt destul de refractari la aceste structuri colaborative. Noi avem nevoie de ierarhii, de lideri asumați, încă suntem în punctul în care ne e greu să ne asumăm fiecare bucățica noastră, deși e evident care sunt bucățelele. Dacă am mai introduce și niște personaje noi în ecuație, nu știu ce ar ieși. Noi încă nu am înțeles că avem nevoie de un dramaturg de spectacol, de exemplu.
Duci elemente dintr-un spectacol în altul, ți-ai creat un univers al tău, ușor de recunoscut?
Mie mi se pare că da. Sunt destul de consecventă cu mijloacele pe care le folosesc și pe care le-am dezvoltat de-a lungul timpului. Cuvinte-cheie pentru orientare în acest univers ar fi: detașare, cinematică, Brecht, show, cinism, ironie, muzicalitate (mă interesează mult cum sună cuvântul), actori – îmi place să îi provoc să facă de toate, spectacole destul de baroce, de dure. Nu mă interesează perfecțiunea, mă interesează mai degrabă impactul. Cred că spectacolele mele au o notă ușor revoltată, care e distinctivă și pe care mi-o asum. Revolta, de altfel, se reflectă în discursul meu, și pe scenă, și în afara ei.
Când ți-ai dat pentru prima dată seama că vrei să fii în lumea teatrului? Știu că înainte de Regie ai dat de câteva ori examen la Actorie.
Pasiunea pentru teatru a început din liceu. Însă la vârsta aceea era dificil să îmi dau seama de ce parte a baricadei vreau să fiu. Tentația cea mai mare era actoria. Mi s-a spus de mai multe ori, în timp ce eu dădeam cu ambiție la actorie și făceam Comunicare, că poate ar trebui să încerc pe ușa de lângă, cea de la Regie. A trebuit să ajung singură la concluzia asta. Dar după primele luni de facultate am simțit că în sfârșit sunt bună la ceva.
Mi-am dat seama că mă reprezintă, mă întregește, că îmi place foarte tare și nu mi-aș dori să fac nimic altceva. De asta probabil că am reușit să trec peste multe hopuri de-a lungul timpului.
În 2010 zona independentă prinsese contur. Îți doreai să mergi în ea sau să încerci să schimbi stilul de lucru în teatrele de stat?
Eram foarte naivă. Eu am copilărit cu dramAcum, și după aceea cu tangaProject. Eram molipsită de morbul teatrului contemporan, al formelor noi și neconvenționale, de dinainte de facultate. Apoi mi-am dat seama, uitându-mă la oamenii ale căror spectacole mă interesau, că va fi greu să reușesc făcând ceea ce îmi doresc eu și că va trebui să încep din independent, că e un moment în care e inflație de regizori pe piață. Și faptul că eram la a doua facultate, că a trebuit să renunț, în favoarea regiei, la un job în publicitate și la un stil de viață care părea deja foarte sigur, m-au făcut să îmi pun devreme niște probleme legate de motivație și să îmi asum că miza nu este de a ajunge în vârful piramidei, ci de a mă exprima, de a exprima niște idei. Ăsta a fost marele plan după ce am absolvit Regia, marea revelație: există un bine mai mare căruia îi servesc, trebuie să aleg în funcție de ce mă ajută să contribui la binele ăsta. Idealism.
După opt ani de experiență, mai crezi asta, că servești în numele unui bine mai mare?
Nu știu dacă i-aș mai spune bine, i-aș spune progres. Întotdeauna trebuie să existe cineva trebuie să își asume riscul. Nu știu dacă e bine sau rău, dar eu încerc altă variantă. Cred că ceea ce numim noi artiști ar trebui să fie oameni care văd înaintea timpului lor și au curaj să inițieze noul, acutul, durerosul, să provoace ceva destabilizator în sistem. Tocmai de aceea cred că teatrul românesc a ajuns într-un punct în care ori se schimbă, ori devine irelevant. Eu îmi pun problema de a construi într-o altă direcție, că înseamnă o carieră internațională, că înseamnă o companie, că înseamnă un spațiu, dar să existe ceva ce să simt că se dezvoltă, pentru că teatrul românesc bate pasul pe loc și am senzația că nici schimbarea de generație nu va aduce schimbarea de mentalitate la care tot visez.
În zona independentă această lipsă de miză și de direcție are legătură cu lipsa banilor?
Nici în teatrele de stat lucrurile nu sunt roz. Lumea nu vorbește despre asta pentru că onorariile sunt mult peste cele din independent. La nivel de producție este sinistru ce se întâmplă în teatrele de stat din România. Au crescut salariile, au scăzut banii de producție. Au scăzut banii de producție, a rămas numărul de producții care trebuie făcute. Teatrul românesc de stat, la orice nivel, cu foarte puține excepții, este o industrie, în care contează cantitatea și nu calitatea. Artiștii nu au o problemă cu faptul că timpul de repetiții scade, pe măsură ce trec anii, din ce în ce mai tare? Toată lumea se plânge în interiorul sistemului, problema este că nimeni nu își asumă o astfel de bătălie. Cât ne mulțumim să luptăm pentru siguranța financiară a zilei de mâine și nu ne asumăm o miză mai mare, suntem victimele sigure ale unui sistem căruia pur și simplu nu îi pasă. Și aici se poate naște și o discuție despre așteptările pe care le avem de la un manager cultural. E important să fie artist?
Care ar fi barierele cel mai greu de trecut în lumea teatrului de la noi?
În primul rând inerția, apoi individualismul, făcutul lucrurilor în sine, frica și reticența la orice e nou, mentalitatea că arta este într-un singur fel, lipsa reperelor, a solidarității, a mizei reale pentru a crea, a dorinței de a ne autodepăși. Priviți din afară, suntem destul de irelevanți.
Dacă montezi în zona independentă, cum îți alegi oamenii cu care lucrezi?
În primul rând, trebuie să aibă aceeași miză ca mine. Cred foarte tare în asta, în independent lucrezi numai cu oamenii care au aceeași miză cu tine. Pentru mine nu este despre a face încă un spectacol, ci despre a face acest spectacol, pe acest subiect, în această formă. La mine, orice membru al echipei cu care montez ceva trebuie să aibă un filtru critic. Aleg oamenii pe aceste criterii: să vrea, să poată și să creadă, adică să se regăsească în subiectul pe care îl propun spre investigație personal și artistică.
Dar când montezi un spectacol în teatrele de stat, ca acum la Iași, care este strategia?
Principiile sunt aceleași, chiar dacă o parte a echipei e deja formată. Întotdeauna ai posibilitatea de a alege, de a accepta sau refuza invitația de a monta, dacă tu crezi că nu ai oamenii necesari, nu ai contextul necesar pentru ce îți propui. N-am acceptat niciodată să mi se impună un membru al echipei, am ales eu, și atunci când am greșit mi-am asumat. Pentru mine e foarte important ca oamenii să își dorească real să fie acolo.
Rescrierea textelor clasice e o altă direcție pe care mergi. Ce ți-ai propus cu spectacolul acesta? Cum ți-a venit ideea de a monta Gorki?
Mai lucrasem cu Raluca Rădulescu, cea care s-a ocupat de adaptarea și traducerea textului Vilegiaturiștii. E al treilea spectacol pe care îl facem împreună, din zona clasicilor ruși. Primele două au fost pe Cehov. Erau niște texte deja traduse și am făcut împreună adaptarea pentru spectacole. Aici, la Iași, ne-am propus să și retraducem textul. Traducerea în română a lui Gorki era foarte veche. Aveam nevoie de una nouă pentru a face textul accesibil publicului de azi și totodată de un text de spectacol care să susțină conceptul regizoral, Raluca a fost și dramaturgul meu de spectacol.
Totuși, lumea la noi se teme de texte clasice reinterpretate.
Cred că în teatrul românesc avem spectacole pe texte clasice, nu e o lipsă pe piață de așa ceva. Cred, însă, că e o lipsă pe piață care să dea praful jos de pe acestea, de artiști care să nu se mai raporteze ca la clasici, ci să se ia la trântă cu ele pentru ideile valoroase pe care le conțin. Spectacolele de acest gen duc teatrul mai departe, nu forma, nu cele cinci acte de sute de pagini, nu costumele și decorurile de epocă. Asta face un text canonic, până la urmă, faptul că, în orice epocă l-ai citi, există idei cu care rezonezi.
Ai venit tu cu propunerea de a monta Gorki la Iași?
Da, nu accept comenzi. Iașul m-a invitat să montez ceva, iar eu am venit cu această propunere; aveam în plan să retraducem textul și m-am gândit că am contextul potrivit pentru el: zona de dramaturgie rusă poate rezona, e un text pe care nu îl știm, trupa are experiență. Și cred că a fost alegerea justă. Nu știu cât de comod e spectacolul, dar e potrivit locului.
Dacă vorbești de idei scoase în evidență, ce vrei să aduci în prim-plan cu acest Gorki la Iași?
Tot vorbeam despre apatia din lumea artistică românească, uite cum se potrivesc lucrurile. Fix despre această plagă a călduțului care ne domină și care ne face amorfi, lipsiți de empatie și neracordați la lumea din jurul nostru e vorba în spectacolul meu. Mi se pare o oglindă perfectă a lumii în care trăim, a branșei în care suntem. Discutăm despre artiști, despre oameni educați, despre oameni cu pretenții, despre oameni cu discurs care preferă să nu reacționeze, să nu se lase influențați de ceea ce se întâmplă în jur în timp lumea se află în criză. Aceasta este o piesă a lui Gorki foarte puțin cunoscută la noi, dar care pe plan internațional e destul de pe val, apropo de ce o validează.