„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Și fericirea era obligatorie, de Andrei Crăciun, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
…dacă vreți să știți, totul era pe atunci nou sub soare, călătorul cu pantofii verzi s-a născut într-o noapte de vară la Beijing, China, ploua pe atunci, călătorul adusese cu sine din Europa o revistă cu istorii ciudate, acolo a citit prima dată curiosul și tristul caz al domnului Rezsó Seress, era duminică și tocmai îl părăsise nevasta când domnul Seress s-a așezat la pian și a compus Duminica mohorâtă, o muzică superbă care îți induce o stare atât de mizerabilă încât vrei să sari pe fereastră, și mulți oameni au sărit pe fereastră, mulți s-au împușcat în cap și încă și mai mulți s-au împușcat în inimă, mulți s-au otrăvit și mulți și-au tăiat venele ascultând muzica domnului Seress, care a încercat și el, zadarnic, constatând ce a compus, să-și pună capăt zilelor, și abia la spital a reușit să se spânzure mai acătării cu un cablu, dar nici atunci n-a murit, fiind obligat să mai încerce o dată, posturile de radio au interzis difuzarea muzicii acesteia satanice, pentru a-i salva pe oamenii triști de la moarte, dar călătorul cu pantofii verzi știa că pe oamenii triști nimic nu-i poate salva de ei înșiși, cu atât mai puțin de la moarte, el își avea superputerea sa și știa toate duminicile acelea în care femeile de pe Aleea Zorilor zăceau cu capetele acoperite de perne, călcate în picioare de lipsa de sens a vieții pe pământ, călătorul cu pantofii verzi a rupt cele două pagini din revista cu istorii ciudate și le-a aruncat într-o canalizare din Beijing, China, și-a propus să uite această poveste și să meargă mereu mai departe, dar povestea aceasta nu a uitat-o, ea a fost motivul pentru care a umblat tot pământul, a vrut să vadă cum arată oamenii din Havana, Cuba, și oamenii din Santiago de Chile, Chile, și oamenii din Moscova, Rusia, și oamenii din Minsk, Belarus, și oamenii din Berlin, Germania, și oamenii din Lisabona, Portugalia, și oamenii din Astana, Kazahstan, și oamenii din Paris, Franța, și oamenii din Lima, Perú, a vrut să-i privească în ochi și să înțeleagă ce i-ar conduce către suicid ascultând muzica aceasta mizerabilă și luciferică, călătorul cu pantofii verzi a visat la sfârșitul nopții de la Beijing să găsească treisprezece oameni cărora să le dea întru ascultare Duminica mohorâtă și a mai visat că va urca alături de ei la ultimele etaje și de acolo le va privi zborul către pământ, călătorul cu pantofii verzi a visat să afle la ce anume se gândesc oamenii în secundele dinainte să se prăbușească pentru totdeauna, călătorul cu pantofii verzi a visat să scrie o antologie a acelor gânduri, a ultimelor gânduri, credea că melancolia e motorul care ține lumea încă în viață, călătorul credea că oamenii, chiar și aceia care aleg să se sinucidă, înainte să moară își reamintesc viața lor fericită, câtă a fost, o clipă într-un bordel din Răsărit, un minut dintr-un zbor, câteva ore din copilărie, cele două zile de miere, un amănunt, o figură, o îmbrățișare sau poate doar o ură care le-a dat sens, călătorul cu pantofii verzi s-a dus în Sicilia, a ascultat acolo balade scrise în cinstea iubirilor pierdute ale birjarilor de altădată, a căutat oameni pe chipul cărora să vadă semnul morții din duminica mohorâtă și de fiecare dată când i-a întâlnit, căci trăiau pretutindeni, nu a avut atâta putere cât să-i invite la cină și să-i privească murind, călătorul s-a retras într-o publicistică de călătorie, un gen prizat care îi aducea suficienți bani cât să fugă din nou, cât să fugă întotdeauna de deznodământ, el nu mai asculta pianul domnului Seress, nu pentru că își dorea supraviețuirea, pianul acela îi amintea că moartea e acolo, după colț, și îl așteaptă privindu-se în oglindă, nu-i era frică de moarte, dar nu-i era nici poftă de viață, se lăsa trăit de zile la întâmplare și fără consecințe complicate, și mai târziu călătorul cu pantofii verzi și-a construit un renume din nuvelele sale ciudate în care ucidea toate personajele secundare ca un Dumnezeu psihopat, nuvelele sale l-au purtat în primăvara aceea până la palatul din vestul Olandei, în palatul din vestul Olandei erau nuveliști tineri și grozavi din toată Europa, nuveliștii aceștia duceau cu ei o literatură teribilă pe care n-o citeau prea mulți și o înțelegeau și mai puțini, un olandez mustăcios care semăna cu un star porno din Republica Federală Germană din anii ’70 ai secolului XX scria despre fragmente din corpurile oamenilor, povești cumplite în care personajele principale erau o gleznă sau încheietura mâinii unui șofer de camion din Catalunya, călătorul l-a îmbrățișat pe olandezul mustăcios ca pe un frate și l-a învățat să rostească în cincisprezece limbi cuvintele „te iubesc din suflet, degetule mic!“, olandezul mustăcios având un cult pentru degetele mici ale personajelor sale, și tot în palat l-a întâlnit călătorul pe acel portughez cu ochii bulbucați, de psihopat sau de broască, căruia îi plăcea să-și mutileze personajele, le cresta chipurile cu un cuțit de bucătărie, făcându-le să semene astfel cu amintirile personajului principal, și pe el călătorul l-a îmbrățișat ca pe un frate, și mai era și celălalt portughez, fiul unui scriitor faimos, care scria despre prima menstruație a adolescentelor și visa mereu la un octombrie care nu mai venea niciodată, ca în viața fictivă a acelui colonel căruia nu avea cine să-i scrie, și mai visa și copii îngrozitori spânzurați, cu limbile atârnându-le ca limbile unor ceasornice care nu mai arată nicio oră, și niciun critic nu reușea să afle ce înțeles purtau copiii îngrozitori spânzurați din opera acelui portughez, fiul unui scriitor faimos, și doar călătorul cu pantofii verzi l-a îmbrățișat și pe el ca pe un frate, și mai era și Francesca, Francesca era din neamul unor mafioți din sudul Italiei, ar fi putut să fie un înger din picturile rafaeliților, ea nu era un înger, avea obiceiul să le taie personajelor secundare degetele cu o toporișcă mică, apoi psihopatele maxim din textele ei umblau cu degetele acestea în poșetele lor de damă și le aruncau peștilor koi din iazurile restaurantelor de lux…
CARTEA
Continuare a poemului-roman Aleea Zorilor, volumul Și fericirea era obligatorie navighează, în stilul deja consacrat al lui Andrei Crăciun, pe marea memoriei. În carte îi întâlnim pe soții Ceaușescu în caleașca Reginei Angliei, cu consecințe neprevăzute, sunt prezenți întunecații ani ’80, apar securiștii și primii îmbogățiți ai tranziției, dar și alte personaje extraordinare, precum țiganul înțelept și orb care are puterea să vadă viitorul sau tânăra dintr-o familie de mafioți din sudul Italiei. Povestitorul este un ziarist care colindă pământul în căutarea adevărului din spatele unei vechi balade maghiare ce avea forța să-i aducă pe oameni în pragul suicidului. Călător care umblă prin porturi și pe străzi lăturalnice, el caută neîncetat subiecte de reportaj în locuri aflate la marginile lumii, chinuit fiind de o îngrozitoare melancolie după paradisul pierdut de pe Aleea Zorilor, strada copilăriei.
AUTORUL
Andrei Crăciun (n. 1983) are studii superioare în administrație publică, științe politice, istoria ideilor și mentalităților, cultură și civilizație ebraică. A studiat la Universitatea din București, Escuela de Escritores din Madrid și Tel Aviv University. Este, din 2005, ziarist de presă scrisă. Publică în cele mai importante gazete și reviste din România, fiind un pionier al freelancing-ului în țara noastră. Se numără printre părinții fondatori ai îndrăgitului site recorder.ro. A fost desemnat cel mai talentat tânăr ziarist (2005), cel mai bun tânăr ziarist de cultură (2010), cel mai bun editorialist (2011). Totodată, a publicat mai multe volume de eseuri, poezie și proză. La Editura Polirom a mai publicat Aleea Zorilor (2017).