Rubrici  -  Victor Eskenasy  -  Enesciana: George Enescu la Accademia Chigiana din Siena – o scrisoare uitată (II)  -  

Vizitatorii care parcurgeau în 2015 sălile expoziției Ricordanze. Il Conte Guido Chigi Saracini e le arti organizate la Accademia Chigiana, la Siena, în onoarea fondatorului ei, puteau vedea într-un colț de cameră bustul lui George Enescu oferit Accademiei de „Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă al RPR“. În spatele bustului un panou conținea cuvintele contelui: „Îmi amintesc înduioșat, cum, în 1951, când Enescu a împlinit vârsta de 70 de ani, Accademia, cu numeroșii săi studenți înscriși la diversele cursuri, a vrut să-i celebreze aniversarea cu o Serenadă în Curtea cea mică a Palatului, la care el a asistat emoționat, salutând din balcon, împreună cu iubita sa soție. Din momentul în care a intrat în marea mea Familie Muzicală, Giorgio Enesco i s-a atașat în mod sincer din ce în ce mai mult, onorând-o astfel cu marea sa bunăvoință și sfaturile sale avizate“.

Amintirea acelei aniversări îl făcea pe Enescu, foarte probabil, să vorbească în martie 1952, în scrisoarea către Guido Chigi Saraceni, de bucuria revenirii la Siena, iar pe Maruka de „amintirile ei emoționate“. Că Enescu era un membru al marii Familii Muzicale și că sfaturile sale „avizate“ contau, o arată propunerea de a își lărgi cadrul cursurilor și la muzica de cameră, cu formularea sugestivă: „în mod special pentru cvartet de coarde, deoarece în acest domeniu au excelat cei mai mari maeștri“ (subl. V.E.).

Nu îmi amintesc vreo altă scrisoare în care George Enescu să-și fi recomandat altfel discipolii cu asemenea cuvinte calde, ca atunci când vorbește despre „tineri înse­tați, care sunt profund inte­re­sanți“. Istoria lor și a rela­țiilor întreținute cu maestrul român este relativ puțin cunoscută, iar numărul înregistrărilor pe care le-au lăsat extrem de redus.

Marie-Claude Theuveny (1931- 2012), „violonistă excelentă“, cum o caracterizează Enescu, își făcuse studiile începând din vremea războiului la Conservatorul din Pa­ris, în clasa lui René Benedetti, și le încheiase în 1947 cu un premiu întâi. În 1948 devenea laureată a Concursului internațional de la Geneva cu premiul al doilea (primul nu fusese acordat) și, cum amintea într-un interviu: „Acolo l-am întâlnit pe Enescu, cu care am lucrat timp de șapte ani, perioadă în care s-au succedat concertele. Apoi, doritoare să duc o viață de familie normală, […] am încetinit puțin ritmul vieții profesionale. Dar am fost timp de 25 de ani asistenta lui Michèle Auclair la CNSM la Paris“.

Întrebată despre momentele forte ale studiilor ei, violonista răspundea: „Cu Enescu au fost extraordinare, el intona acompaniindu-se la pian, iar eu devenisem dependentă de învățătura lui. Tehnica îl interesa puțin, totul se transmitea prin intermediul vocii, gestului, mimicii. Punea extrem de mare accent pe aspectul muzical, cu referințe la opere și la repertoriul ce nu era specific viorii. Cred că mi-a adus ceva la care aspiram și de care nu avusesem parte până atunci“.

La capitolul satisfacții și regrete, Marie-Claude Theuveny îl evoca din nou: „L-am «ratat» pe Menuhin, pe care l-am întâlnit, în treacăt de altfel, la Enescu, fără să fac vreodată cunoștință cu el. […] Una dintre amintirile mele cele mai frumoase – când mă întorc cu gândul la acele vremuri și abia acum realizez ce șansă excepțio­nală a fost – o constituie concertul pe care l-am dat sub bagheta lui Enescu la Théâtre des Champs- Elysée [la 27 februarie 1952; V.E.]. Aveam 20 de ani și am cântat trei concerte: Jean Hubeau, Bach în mi major și Beethoven“.

Dintre cei doi frați „foarte dotați“ ai lui Marie-Claude Theuveny, unul pianist, celălalt violoncelist, mai cunoscut este cel dintâi, Frank (1929-2013), elev la Conservatorul din Paris în clasa lui Lazare Lévy, pe care o absolvea cu un premiu doi, în 1948. Avea să-și continue studiile, înscriindu-se, însă, la Facultatea de Medicină și devenind un apreciat… chirurg stomatolog. Faptul nu l-a împiedicat să o acompanieze pe sora sa, cu deosebire în anii 1950, în diverse recitaluri și turnee atât în Franța, cât și în restul Europei.

Cei doi nu apar în lista stu­denților de la Siena care au dat concerte, dar nu este exclus să fi asistat la cursurile lui Enescu din 1952. Pe discul compact, la ora actuală, este disponibilă o singură înregistrare a celor doi, din 1953, cu Sonata pentru vioară și pian în sol minor de Claude Debussy (For­gotten Records fr. 142).

Cel de-al doilea cuplu de pro­tejați ai lui Enescu erau „tânărul violonist remarcabil“ Henri Lewkowicz și „o foarte bună pianistă ce îl acompaniază“, Noëmi Saslavsky. La cei 33 de ani ai săi, Henri Lewkowicz (1919-1981) nu mai era chiar tânăr… Născut în Polonia, venise de copil în Franța, unde studiase înainte de război cu apropiații lui Enescu, Jacques Thibaud, Jules Boucherit și Carl Flesch, și fusese naturalizat francez scurtă vreme înaintea izbucnirii ostili­tăților. Avea să se refugieze în Spania, să-și câștige viața la început într-o orchestră de restaurant la Barcelona, unde un patron al Orchestrei Simfonice a orașului îi remarca talentul și îl aducea la o audiție la Gran Teatre del Liceu. Solist în Concertul pentru vioară și orchestră de Beethoven, Henri Lewkowicz obținea un succes răsunător și începea o carieră de solist concertant și de muzician de cameră alături de unul dintre primii săi prieteni catalani, pianistul și profesorul Pere Vallribera.

La încheierea războiului s-a angajat treptat într-o carieră europeană, începând din 1946-47, când apărea în două concerte în stagiunea Societății Orchestrei de Conservator de la Tours, și încheind-o ca profesor apreciat la Saarbrücken. În presa timpului un critic nota că „vioara domnului Lewkowicz sună numai ea ca o întreagă orchestră“, că arta sa do­vedește o „muzicalitate înnăscută“, „o remarcabilă sensibilitate“. La moartea sa, un critic catalan scria în „La Vanguardia“ că fusese „un interpret exigent, dintr-o școală ce îi permisese să alăture rigoarea tehnică și un impuls spontan temperamental și emotiv“, exprimându-se „cu o sonoritate frumoasă și lirică, și o virtuozitate îngrijită“.

Toate erau calități apreciate de George Enescu, a cărui recomandare pe lângă contele Chigi Saracini avea să dea roade. În stagiunea de concerte a anului 1952, la 13 decembrie, Henri Lewkowicz și pianista Noëmi Saslavsky dădeau la Siena un recital cu muzică de Brahms, Bach, Schumann, Paganini, Szimanowski și Stravinski.

Galerie foto