![](../images/numere/155/mnac_jr_sean-snyder.gif)
Si de aceea propune, in egala masura, video-art din mileniul nostru, dar si arta chiar plastica din mileniul trecut.
Farnesina, colectia de toamna-iarna
Din seria PR prin arta pentru masele oarecum educate a poposit si la MNAC o colectie a Ministerului de Externe al Italiei, colectia Farnesina. Colectia s-a vernisat cu ocazia cazului Mailat, drept urmare ea a devenit un motoras de PR si pentru partea romana. Adica noi nu avem doar cetateni-infractori, ci si un gust desavirsit pentru arta contemporana. Dincolo de acest scop politic, colectia chiar e o buna introducere in evolutia artei contemporane, de la 1950 pina astazi.
Cele 100 de lucrari care fac parte din colectia Farnesina nu sint probabil cele mai reprezentative ale perioadei in discutie (oficial asistam la o selectie pe perioada 1950-1980, dar apar lucrari si din 2005), insa traseul pe care il formeaza, involuntar sau din vointa curatorului Maurizio Calvesi, merita urmarit.
In anii ’60 artistii erau pregatiti sa dea fragmentul final. Apoi in ’90 se apuca deja de proiect. Nimic nu mai scapa proiectului, ramificatiei, retelei de mesaje, in medii diferite, pe care artistul trebuie sa o intinda, web gen, peste descompunerea realitatii.
Astfel, de la cel care cauta sa fixeze un singur punct pe perete (al galeriei, de cele mai multe ori), ajungem la cei care se baga mult pe dedesubt si refac reteaua de sustinere a peretelui. De cele mai multe ori, prin pulverizare. Mai multe directii din arta italiana postbelica au fost prinse in aceasta expozitie itineranta (explica Ruxandra Balaci, directorul artistic al muzeului): arta saraca, transavangarda, conceptualism, „figurativism anacronist” (uau, ce tare suna!) si, cu trecere prin neorealism, o forma de pop-art, cea roman(a). Ca sa nu ne mai decongelam teoretic, mai bine ii numim pe artistii care au marcat pentru Italia in aceasta deplasare.
La parter, situatia e oarecum clasica: genul de expozitie buna de bagat in orice muzeu, din capitala sau provincie. Provincie din UE 15, nu chiar de peste tot. La mezanin in schimb, lucrarile sint mai provocatoare cognitiv. Dar ironia mizerabilisima din ciment a lui Giuseppe Uncini, cu Arhitettura n. 182 (2005), sau tripul recycle culture al lui Mimmo Rotella, cu La paura (o lucrare realizata cu doi ani inaintea mortii), te incalzesc pentru pasul urmator. Acest Rotella, in felul lui ultra-lettrist, face o treaba simpla: ia un afis cinematografic mai vechi, il decoleaza (decolare, opusul lui colare), il transforma intr-un fragment de trecut si ti-l prezinta ca pe o non-actiune. De unde si hiper-frica de a-ti vedea deodata reprezentarea stilcita. La fel ca atunci cind vezi o lucrare pe care o stii de fapt la Berkley Art Museum (Rotande dal foro centrale, a lui Arnaldo Pomodoro, din 1971).
La mezanin avem si instalatie video (Fabrizio Plessi, cu o mare orizontal-filmata) sau un efect pop-art dus la extrem, Pastifero (1998) al lui Luigi Ontani. O persoana reprezentata doar din paste italienesti. Si astfel, critica unei forme de identitate se face pe loc. La un moment dat, mi s-a parut ca ar exista un manifest feminist in opera Paolei Gandolfi, Mundus (2004), dar mi-a trecut repede: e, de fapt, o obsesie usor psihanalizabila (femeia ca victima a post-industrializarii, hmmm). Impresionanta. Un proiect interesant e cel al lui Luca Maria Patella, Vi aggio in Luca (se intinde din ’70 pina in 2004, cu reluari): un fel de roman fotografic, o odisee tip contemporan, o forma de taxare a memoriei pe termen scurt (prin inregistrare) pentru un produs finalizant, un web de care scriam mai sus. Ceva Duchamp amestecat cu mult conceptualism.
Farnesina e mai mult decit o colectie, e ilustrarea unei politici culturale. Chiar daca vizual italian pentru multi ar insemna filmul italian, aceasta colectie demonstreaza un mod national de promovare a artei contemporane. Poate ca selectia nu avantajeaza nici un artist, dar ofera imaginea diversitatii si evolutiei estetice, pe care probabil o colectie similara romaneasca nu ar face-o.
Cind ma uitam la Dallas…
nu credeam sa invat a ride vreodata pe bune. Dar Sean Snyder mi-a spart aceasta limitare, prin instalatia sa Dallas Southfork in Hermes Land, Slobozia, Romania, 2001. Un act de recompunere a trei categorii: fictiunea, realitatea post-fictiune si transferul. Ferma lui Ilie Alexandru, Dallasul romanesc, e utopia prin excelenta, desavirsita la iesirea din fictiune. Asa cum JR credea ca el a sapat comunismul, asa si Sean Snyder crede ca va sapa mirajul media pe care il infuleca toti romanii. Prosperitate din eroare, asa se vede capitalismul nascut din comunism.
Aerul tare al filmelor lui Snyder se pastreaza indiferent de spatiul cercetat. In Two Representations of a Given Place (2001-2004), artistul, din montaj, face cea mai buna demascare a comunismului nord-coreean.
Pe de o parte, imaginile oficiale, prelucrate, pe de alta cele ale unui amator. Doua lumi intersectate prin proiectie, punind intrebarea daca ceva media poate fi adevarat. Atacul la adresa televiziunii continua, ceea ce ne face simpatica expozitia de la etajul 1. Plus faptul ca discursul sau nu e deloc intimplator: „Tot ceea ce string sau produc face parte dintr-un proces de refacere a verigilor lipsa. Intelesul se materializeaza prin reconfigurari si juxtapuneri care pun in legatura elemente disparate, fara a oferi o concluzie definitiva. Una dintre posibilitatile discursului artistic este sa reevalueze reziduurile trecutului imediat, politic sau cultural”, zice Sean Snyder (pe site-ul MNAC).
Ar mai fi inca o expozitie, Erich Weiss & Thomas Galler, dar pentru ca era deja pe jumatate inchisa (nu mergeau toate proiectoarele), mai bine cautam pe Internet. Eu as paria pe Blind Love al lui Weiss. Asa cum as paria pe expozitia care va urma la MNAC, Histoires animees, o plimbare prin colectia Fondurilor Regionale de Arta Contemporana franceze.