Rubrici  -  Andrei Craciun  -  Scrisoare către Kamel Daoud  -  

Romanul Zabor sau Psalmii (traducere din limba franceză și note de Cristina Ioana Radu) a fost publicat la editura Polirom în anul 2018.

Scumpe domnule Kamel Daoud, îmi aduc foarte bine aminte când am auzit numele dumneavoastră pentru prima oară. Se întâmpla foarte târziu, acum un an, într-o seară de iarnă în Madrid. Mi l-a spus un scriitor portughez, fratele unui alt mare scriitor portughez, Gonçalo M. Tavares. Îmi vorbea despre Cazul Meursault, contraanchetă (roman distins în anul 2015 cu Premiul Goncourt pentru debut) și mă aflam uluit în fața celei mai banale idei din lume: o continuare la Străinul lui Camus. Cum de nu se mai gândise nimeni că trebuie să existe și un punct de vedere al familiei arabului ucis? Uneori, iată, geniul se agață de aceste detalii evidente și perfect ignorate de toți.

Am dat fuga în librării și mi-am folosit toate rezervele de franceză pentru a vă citi în original. Iar acum iată-mă în fața acestui eveniment editorial: apariția în limba română a romanului Zabor sau Psalmii.

Am citit Zabor într-o stare de continuă mirare. Nu o singură dată n-am știut ce anume citesc. O fabulă? Un roman autobiografic? Un testament? Ceva pentru care nu există încă un cuvânt anume?

Zabor are vocea mieilor și puterea de a ține moartea la distanță scriind povești. Și aici ajungem la marile întrebări de la care pesemne ați plecat: De ce spunem dintotdeauna povești? Ca să înfruntăm timpul? Teama? Ca să populăm noaptea cu un foc și o istorisire? Ca să ne distrăm?.

Scumpe domnule Kamel Daoud, cred că tocmai ați ajuns la cel mai înalt adevăr: oamenii au spus, spun și, poate, vor mai spu­ne povești tocmai ca să amâne moartea, să sfideze timpul și să lase o urmă. Aveți dreptate să credeți că „există în ritualul acesta imemorial o necesitate, o nevoie, nu doar o dorință“.

Știu, știu bine că apariția dumneavoastră pe prima scenă a literelor de pe mapamond nu ar fi fost posibilă dacă nu erați ceea ce sunteți: un algerian cu o bogată moștenire culturală franceză, un om care critică Islamul din interior, un jurnalist care nu tace și mai ales ținta unei fatwa care v-a cerut moartea pentru insulte la adresa religiei.

Scumpe domnule Kamel Daoud, vă mărturisesc acest adevăr: nu am citit cartea dumneavoastră în contextul lumii care a dat-o, pentru că o socotesc universală, dincolo de Islam, dincolo de femeile închise de bărbați în haine la care nu poți renunța ca la o a doua piele.

V-am citit cartea ca pe o odă adusă celor respinși, celor mar­ginalizați, celor care privesc dintotdeauna și pretutindeni cerul așteptând să iasă luna ca o medalie.

V-am citit cartea și am înțeles că ea este deopotrivă răzbunare și regret.

Câinele lăuntric. Toți oamenii au acest câine lăuntric, care, cum bine știți, rămâne aproape sau pune îngerii pe fugă sau așteaptă credincios un alt început.

Scumpe domnule Kamel Daoud, v-am scris pentru că romanul dumneavoastră chiar are puterea pe care i-ați dorit-o: să salveze ce este uman în fiecare om, ceea ce, în definitiv, îmblânzește câinele lăuntric.